Amintiri din trecut – Cătălin Dorian Florescu şi “Maseurul Orb”

0
Amintiri din trecut
Amintiri din trecut

Warning: Undefined array key "_wpupa_attachment_id" in /home/spinosro/public_html/wp-content/plugins/wp-user-profile-avatar/templates/wp-author-box-social-info.php on line 90

Warning: Trying to access array offset on value of type null in /home/spinosro/public_html/wp-content/plugins/wp-user-profile-avatar/templates/wp-author-box-social-info.php on line 90
- Reclamă -

În Duminica Luminată a anului 2014, pe 27 aprilie, Bârladul a avut parte de un eveniment deosebit organizat de Academia Bârlădeană şi Centrul de Cultură George Apostu din Bacău. La Teatrul Victor Ion Popa l-am ascultat pe romancierul Cătălin Dorian Florescu în cadrul unei lecturi publice, “Spectacol al Cărţii”, activitate care din păcate este puţin obişnuită prin părţile noastre. Ceva oarecum similar va mai realiza la Bârlad actorul şi scriitorul Dan Puric. Domnul Florescu, timişorean de obârşie, a plecat cu părinţii la Zurich când avea 15 ani. Se întoarce în România cu vizita un deceniu mai târziu, după Revoluţie. Între timp devenise cetăţean elveţian, terminase facultatea de psihologie şi făcuse primele încercări literare prin reviste. Reluarea contactului cu ţara a fost, cred, factorul declanşator al carierei de prozator. Prin scris s-a vindecat de trauma sufletească iscată atunci când revenit în apartamenul părintesc din Timişoara, nu mai găseşte cărţile copilăriei: romanele lui Jules Verne şi Karl May. Fuseseră luate cine ştie de cine.

Scrisul i-a permis să reînoade legătura cu Banatul, patria sa spirituală si care-i oferă seva creaţiei. Tot scrisul l-a ajutat să radiografieze soarta emigrantului, de fapt propria soartă. Personajele principale a patru din cele cinci romane ieşite până atunci de sub condeiul domnului Florescu: “Vremea Minunilor”,“Drumul scurt spre casă”, “Zaira” şi “Iacob se hotărăşte să iubescă”,  aveau ca temă experienţa dezrădăcinării, fie trăită de dânsul, fie de alţii. Sunt oameni plecaţi din România în Occident. Sunt oameni care din contră, au părăsit Apusul ca să vină pe pământul nostru. Printre ultimii se numără ţăranii care au întemeiat în anul 1772  satul bănăţean Vreme Rea. Sătenii din Vreme Rea  emigraseră în Banat din Lorena. De la ei coboară stirpea lui Iacob, cel care a înţeles că trebuie să iubească. Doar romanul “Zaira” era legat de Oltenia. Eroina naraţiunii s-a născut şi a copilărit la Strehaia, fostă capitală de bănie şi reşedinţă până în 1948 a prinţului Anton Bibescu, jurist, diplomat, scriitor şi binefăcător al literaturii. Celelalte trei romane enumerate, cărora se adaugă “Maseurul Orb”, se circumscriu Banatului care trezeşte autorului perpetua nostalgie. Dorul de regiunea natală este trădat de tot ce scrie şi tot ce spune. Succesul lui Cătălin Dorian Florescu se datorează talentului şi muncii. Pleacă de la subiecte reale. Chiar “vânează” subiecte interesante. S-a adresat şi nouă, celor prezenţi în foaierul teatrului, cu rugamintea că cine ştie o întâmplare demnă de a fi subiect de roman, să-l contacteze!  Pentru a scrie un roman domnul Florescu se documentează intens. Bunăoară în primăvara lui 2014, deja aduna de doi ani  informaţii şi impresii pentru al şaselea roman. Etapa de documentare, premergătoare actului scriitoricesc propriu-zis, presupune a cerceta biblioteci, arhive şi muzee, a consulta presa vremii, a  călători prin locurile unde se petrece acţiunea şi a discuta oamenii care direct ori indirect, au tangenţă cu intriga romanului.

Între timp romanul pentru care în 2014 domnul Florescu se documenta, a apărut. Are titlul “Bărbatul care aduce fericirea”, iar tema este aceea definitorie pentru autor: emigrantul şi soarta lui de vântură lume mânat de iluzii. Pe Cătălin Dorian Florescu îl ajută fără îndoială formaţia de psiholog, graţie căreia sondează cu eficacitate adâncul sufletului. Ştiinţa psihologului se vede în excepţionala forţă de sugestie a textului. Citindu-l oferi imaginaţiei un regal, iar gândirii un duş rece. Aceasta nu înseamnă că opera domnului Florescu nu se adresează sensibilităţii. Dimpotrivă, acţiunea vie şi personajele zugrăvite migălos, răscolesc intens simţămintele. Romancierul are şansa de a lucra într-o societate care preţuieşte cartea. Scrie în limba germană, ori în Germania sunt publicate anual peste o sută de mii de noi titluri de carte. An de an marile noutăţi literare sunt lansate pe piaţă în două valuri editoriale, unul de primăvară în aprilie şi celălalt de toamnă în septembrie. În Elveţia unde locuieşte, atât Confederaţia la nivel federal, cât şi la nivel local fiecare din cele 26 de state care o alcătuiesc, cantoanele cum sunt ele denumite, organizează o multitudine de concursuri menite să motiveze scriitorii.

Ca exemplu unul dintre premiile oferite scriitorilor de cantonul Zurich este “un an de viaţă”. Constă dintr-o sumă de bani suficientă ca să asigure traiul decent timp de 12 luni. Casele de lectură şi cluburile literare sunt instituţii omniprezente în oraşele Germaniei, Austriei şi Elveţiei. Oamenii vin la lecturile publice şi plătesc pentru asta.  Vin ca să cunoască pe scriitori, să-i înţeleagă, să empatizeze cu ei şi să fie ghidaţi în profunzimea operei. Nu de rare ori autorii scriu la vedere, sub ochii publicului, în cafenele literare. Aşa procedează şi domnul Florescu!Al cincilea roman al lui Cătălin Dorian Florescu, “Maseurul Orb”,  omagiază tocmai puterea lecturii. Tânărul maramureşean Ion orbeşte la 17 ani. Când a dat peste el năpasta, terminase de citit romanul “Război şi Pace”, celebra creaţie a contelui Lev Tolstoi. Ion găseşte un rost ca maseur în staţiunea Moineasa din judeţul Arad, dar viaţa fără lectură îl deprimă. Continuă totuşi să cumpere cărţi. Într-o zi aude larma unor băieţi care se zbenguiau afară. Cheamă pe unul din ei şi-l întreabă dacă vrea să citească. Băiatul se codeşte la început, dar foarte repede ajunge să devoreze cărţile orbului. Drept răsplată îi citea şi lui Ion. Unul câte unul sunt atraşi şi cei patru camarazi de joacă. Copiii de ieri au acum doctorate.

Cu timpul toţi localnicii din Moineasa citesc cărţile lui Ion şi-i citesc şi lui cu glas tare. Citesc cu glas tare până şi pacienţii de la sanatoriu în timpul tratamentului. Sunt mai bine de două decenii de când Ion Orbul a păşit în veşnicie. Biblioteca lăsată de el numără 30000 de volume. “Cărţile sunt averea de preţ a lumii şi moştenirea de drept a generaţiilor şi a naţiilor”, scria filosoful Henry David Thoreau.   În septembrie 2015 am văzut în zona duty-free a aeroportului din  Dusseldorf o librărie cu cărţi, folosesc pleonasmul pentru că astăzi la noi tot mai mulţi numesc papetăriile, librării. Total incorect! Librăria, deşi pe aeroport, era mare raportat la standardele româneşti actuale care mai că nu lasă loc culturii. Dealtfel în oraşul german, puţin cât l-am vizitat, am văzut multe librării, dar am  remarcat una imensă, parter şi patru etaje spaţioase, plină de clienţi. Am văzut că mulţi oameni, fie în tramvai, fie pe băncile din parc, ori în sala de aşteptare a aeroportului, erau adânciţi în lectura unei cărţi. Nu am văzut niciun neamţ piezând timpul cu jocuri pe tabletă, ori pe telefon, nenorocita “ocupaţie intelectuală” a foarte multor români. Ne mai mirăm că naţia noastră este în cădere liberă! Bill Gates interzisese jocurile electronice fiicei sale mezine în vârstă de zece ani. O punea să citească! Oare de ce  interzicea copilei sale otrava pe care o vindea altora?

- Reclamă -

În nişte note de călătorie prin Elveţia, scrise la mijlocul sec. XVIII, Jean Jacques Rousseau povestea că în excursia sa a ajuns pe un vârf de munte. Pe vârful muntelui a întâlnit o librărie. Clienţii librăriei erau păstorii şi drumeţii. Afacerea librarului mergea bine, spunea filosoful! Şi iată că Iosif Constantin Drăgan nota în memoriile sale intitulate “Prin Europa”, că în al doilea război mondial a văzut că miniştrii eleveţieni călătoreau  în străinătate cu trenul la clasa a-II-a, ca să facă economie la bugetul federal! În Finlanda sunt biblioteci mobile finanţate de stat. Autocaravanele cu cărţi vizitează fermele izolate în care trăieşte populaţia rurală. Finlandezii nu închid uşa locuinţei când pleacă de acasă, tocmai pentru că trăiesc într-o societate educată! La Barcelona şi în toată Catalonia, este obiceiul care datează din sec. XVI, ca de Sf. Gheorghe să se facă cadou cărţi şi flori. Minunată alăturare! UNESCO a instituit pe 23 aprilie Ziua Mondială a Cărţii.

În România este totodată şi Ziua Bibliotecarului. La 23 aprilie au trecut în nemurire poetul şi dramaturgul William Shakespeare, romancierul Miguel de Cervantes, poeţii William Wordsworth şi Rupert Brooke, prozatorul Jules d’Aurevilly şi Inca Garcilaso de la Vega, urmaş al familiei imperiale incaşe,  autor de literatură istorică peruviană. A fost hărăzit ca Ziua Cărţii să fie sărbătorită când toată  creştinătatea prăznuieşte pe Sf. Gheorghe. Aşa cum Martirul a purtat biruinţa împotriva necuratului, cartea poartă biruinţa spiritului asupra întunericului. ”Cărţile sunt cărăuşii civilizaţiei. Fără cărţi istoria e mută, literatura nu are glas, ştiinţa paralizată, iar gândirea şi meditaţia suspendate”, aprecia istoricul american Barbara Tuchman. În Marea Britanie cererea de carte este în continuă  expansiune. În Japonia librăriile mari sunt deschise nonstop. Zi şi noapte oricine intră în librărie, poate alege o carte şi aşezat  într-un fotoliu să citească cât vrea. Pentru asta nu plăteşte nimic, ba chiar este şi servit cu ceai! În final poate cumpăra cartea, iar dacă nu, o pune la loc în raft! Povesteşte Raluca Feher în volumul “Splendidul loc al fericirii supreme” că a văzut în Coreea de Sud un obicei unic în lume: chefurile literare. La cheful coreenilor se bea pe rând. Fiecare când îi vine rândul să bea, ridică paharul şi  spune un citat din literatură. Care nu ştie un citat, nu bea, înghite în sec şi următorul închină paharul! Corea de Sud deşi-i mică ca întindere, este a zecea putere economică a lumii!

Într-o altă lucrare a domniei sale, “America dezgolită de la brâu în jos”, Raluca Feher remarcă librăriile din Bogota, capitala Columbiei, unde în fiecare zi sunt invitaţi scriitori, iar tinerii se înghesuie să stea de vorbă cu ei şi să ia autografe! Cea mai elegantă şi mai veche  librărie din Buenos Aires, un obiectiv turistic în sine, are anual 700000 de cumpărători. Scrie doamna Feher despre bulevardul Coriente din capitala Argentinei ocupat numai de librării şi anticariate. În noiembrie, la sfărşitul primăverii austral,  are loc Noaptea Librăriilor. În noaptea aceea două milioane de clienţi pleacă de pe Coriente cu braţele pline de cărţi. A sărit în ochii Ralucăi Feher un grafiti care-l scria un puşti pe un zid din Buenos Aires: “Apropie-te de carte. Nu muşcă!” Desigur ,astăzi internetul este o importantă sursă de informare. Totuşi să nu uităm că cei de la Google zic că le-ar trebui trei sute de ani ca să posteze electronic tot ce s-a scris în lume pănă în ziua de azi! Marian Rotaru

Marian Rotaru

- Reclamă -

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.