Bătrânii pe care i-am apucat în copilărie la ţară erau convinşi că basmele spun lucruri adevărate. Ele redau întâmplări petrecute foarte de mult în locuri îndepărtate, ziceau ei. Le dau dreptate Tăbliţele de la Sinaia. Tăbliţele cuprind o cronică în care apar personaje intrate apoi în basmele românilor. Acestea au fost descoperite în 1875 când s-a săpat fundaţia castelului Peleş. Fuseseră transcrise în alfabet grecesc, după un text anterior. Limba Tăbliţelor nu este greaca veche şi nici limba getică, ci o limbă mai veche, probabil pelasga. Oficial se spune că Tabliţele sunt un fals făcut de Bogdan Petriceicu Haşdeu, care de altfel ar fi inventat şi limba în care au fost scrise. Ne amintim că Hasdeu a fost acuzat că ar fi falsificat şi Diploma Bârlădeană! Tăbliţele originale erau din aur. La vremea descoperirii au fost copiate pe plăci de plumb, iar aurul a fost topit şi a intrat ca lingouri în visteria statului pentru a susţine moneda naţională. Oare chiar ne maginăm pe savantul Haşdeu era atât de bogat şi de nebun, încât să facă falsuri folosind zeci de kilograme de aur pur?!? Ne putem imagina apoi că Haşdeu a inventat o limbă, lucru deloc uşor, numai ca să joace o farsă?
Filologii pot stabili dacă o limbă este artificială, ori nimeni nu a afirmat până acum că limba Tabliţelor nu ar fi naturală!Cum au fost traduse Tabliţele? Se poate! În Tibet trăiesc triburile Ham şi Dropa, singurele semniţii din lume cu certă origine extraterestră. Cele două triburi vorbesc azi limba tibetană, dar intr-o peşteră de pe teritoriul lor au fost găsite discuri metalice, încărcate electromagnetic. Erau de fapt harduri de computer vechi de 12000 de ani. Pe discuri sunt inscripţii într-un alfabet neştiut şi o limbă nepământeană. Chinezii au descifrat textul, dar ţin secrete informaţiile, spune Florin Gheorghiţă in cartea “OZN, o problemă modernă”, apărută în 1972! Autencitatea Tăbliţelor de la Sinaia este susţinută de Dumitru Manolache în lucrarea “Tezaurul dacic de la Sinaia. Legendă sau adevăr ocultat”, de Dan Romalo în volumul “Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb?” şi de Dan Bucurescu în cartea “Tainele tăbliţelor de la Sinaia”. Chiar şi fără Tăbliţele de la Sinaia sunt dovezi că basmele noastre transmit informaţii reale de o vechime formidabilă şi mai ales atestă fenomenala noastră continuitate pe acest pământ. Pe vatra satului Bugiuleşti din Vâlcea s-a găsit cel mai vechi schelet uman de pe teritoriul nostru. Omul a murit acum două milioane de ani pe malul lacului Getic care acoperea Câmpia Română. De aceea i s-a zis Pescarul de la Bugiuleşti. Seminţia Pescarului trăia când se încheia orogeneza Carpaţilor şi a asistat la cutremure teribile. Amintirea acelor seisme uriaşe o regăsim în formula: “Când se băteau munţii cap în cap”, cu care încep basmele pe care le-am auzit in copilărie, ca să sugereze că acţiunea s-a petrecut tare demult. Acum mai bine de un secol, Nicolae Densuşianu nota credinţa sătenilor din Mihăieşti, judeţul Muscel şi Cosmeşti, judeţul Tecuci, că ”suntem aici de la începutul lumii”. Rămăşiţe ale Mării Sarmatice, lacurile Getic şi Panonic, au dispărut acum 12.000 de ani, ori legat de secarea acestor lacuri petrecută atât de demult, românii bănăţeni aveau în sec. XVIII tradiţia consemnată de Gheorghe Brancovici, că împăratul Traian a deschis defileul Porţile de Fier care a drenat lacul din Panonia, iar eroul Pombie a săpat valea Carasu din Dobrogea şi a vărsat în Marea Neagră, apa din Câmpia Română.
Într-adevăr prin aceste locuri s-au scurs lacurile Getic şi Panonic. Numele împăratului Traian, legat de ctitorirea podului de la Cazane, a fost transferat altui personaj mult mai vechi care trăia când apa a rupt munţii la Porţile de Fier. Din indoeropeanul mori provine getul maris-întindere de apă şi latinescu mare. Latinescul mare este etimologia numelui Marina. Este cel mai vechi nume românesc. Apare din anul 235 într-o inscripţie găsită la Cluj-Napoca. Marina înseamnă în latină “Femeia din Mare” şi face trimitere la o enigmatică rasă de oameni amfibie care trăiau cândva în apele Mediteranei. Vechii greci le ziceau tritoni, iar românii, sorbi. Corespundentul masculin al Marinei, este Marin-“Bărbatul din Mare”. Numele Marin nu are nimic comun cu substantivul marinar. În latină la marinar se zice nauta, provenit din arianul nehus-barcă. Din getul maris vine hidronimul get al râului Maris, pe care noi îl numim Mureş şi toponimul Maramureş. Rădăcina mara se trage din indoeuropeanul mer care înseamnă lucru rău, dăunător. Franceza veche are cuvântul mar-coşmar. Deci Maramureş înseamnă Apă Rea. Depresiunea Ţara Maramureşului a fost golf al Mării Sarmatice cu 2,5 milione de ani în urmă. Odată cu retragerea mării, fostul golf a devenit un lac cu apă rea, stătută, urât mirositoare! Ca dovadă azi în subsolul depresiunii sunt hidrocarburi! De acum două milioane de ani sunt atestaţi primii oameni pe teritoriul României şi care au apucat lacul de care spuneam. Iată deci că toponimul Maramureş exprimă o realitate geografică străveche rămasă în memoria colectivă!
Din basmele noastre nu lipsesc balaurii. În imaginarul popular balaurul nu este un şarpe, ci o reptila cu patru picioare, asemănătoare cu un dinozaur, ori cu un crocodil. Dealtfel noi moştenim cuvântul balaur din limba geţilor, ori geţii spuneau la şarpe, serpe. Mai spuneam într-un articol anterior că magii geţilor, ktistaii, călăreau balauri! Asta chiar pare poveste!O fi oare aşa? În 1952 Daniel Ruzo de Los Heros explorează platoul Marcahuasi şi Valea Masma din Anzii Peruvieni şi va scrie cărţile care l-a făcut celebru: “Marcahuasi: povestea fantastică a unei descoperiri: templele de piatră ale unei umanități dispărute” şi “Cultura Masma”. Pe platoul Marcahuasi, Ruzo a descoperit pietroglife, pietre pictate, vechi de şapte milenii. Pietroglifele au pe ele semnele unei scrieri pictografice străvechi, dar şi desene. Sunt aşa de meşteşugite ca unele din ele arată texte sau imagini diferite dacă sunt privite din alt unghi! Pe unele desene apar foarte clar oameni care călăresc dinozauri, adică balauri! Daniel Ruzo a cercetat în 1968 Platoul Bucegilor şi a constatat ca Sfinxul şi Babele sunt sculpturi făcute de om în vremuri imemoriale. Prin această concluzie Ruzo confirmă cele scrise de Nicolae Densuşianu în “Dacia Preistorică”. Sfinxul are acelaşi chip cu o statuie similară din valea Masma, a observat Ruzo. Sfincşii din Masma şi din Bucegi înfăţişează acelaşi personaj istoric, iar cele două statui sunt creaţia aceleiaşi civilizaţii vechi de 50.000 de ani. Privit din diferite unghiuri, Sfinxul din Bucegi înfăţişează şi alte chipuri umane, dar şi un chip de câine, ori câinele, spunea Ruzo, arată că pe aproape este ascuns ceva valoros. Expediţia în Carpaţi a lui Daniel Ruzo este relatată de Dan Corneliu Brăneanu în lucrarea “Explorări în enigmatic”. Cartea a apărut după Revoluţie. În 1968 afirmaţiile lui Ruzo nu au fost pe placul securităţii. Cercetătorul peruvian este expulzat din România, iar cartea sa “Secretele din Carpaţi” nu va fi tradusă în română. În almanahul “Flacăra”, cred eu din 1974, a apărut un articol despre descoperirea întâmplătoare a unei inscripţii pe una din Babe. Inscripţia cu litere necunoscute este vizibilă numai când razele soarelui cad sub un anume unghi. În 1977 apare cartea “Aventuri în tunelul timpului”, unde autorul Simion Săveanu susţine opiniile lui Daniel Ruzo, cum că Sfinxul şi Babele sunt vestigiile unei civilizaţii străvechi şi deplângea faptul că autorităţile române spun că dimpotrivă, ar fi formaţiuni naturale. Concluziile lui Ruzo acceptate oficial, pot aduce mulţi turişti străini în Bucegi.
În Anzi se călăreau dinozauri! Iată că în “Istoria Naturală”, Pliniu cel Bătrân(sec.I), scrie că localnicii unei insule de pe Nil, domesticeau crocodili şi-i puneau să le tracteze bărcile. În cartea „Viaţa cotidiană a Părinţilor deşertului în Egiptul secolului IV” scrisă de Lucien Regnault, se spune despre un ascet creştin din Nitria, regiune aflată la vest de Delta Nilului şi care în primul mileniu era loc de nevoinţă a pustnicilor. Călugărul când avea nevoie să treacă Nilul, pur şi simplu înăleca un crocodile, care docil îl ducea pe malul celălalt!
Au existat balaurii până în vremurile istorice? Se pare că da! Sf Gheorghe a răpus un balaur care teroriza pe locuitorii oraşului Selena din Libia. Sf. Simion Stâlpnicul a domesticit un balaur, chiar lângă stâlpul nevoinţei sale, în vecinătatea oraşului Alep din Siria. Horia Matei relatează în cartea “Enigmele Terrei” despre isprava unui cavaler din sec. XII, care a ucis un balaur pe insula Rodos. Prin sec. X, pe valea râului Vistula, pe teritoriul actualei regiuni Polonia Mică, trăiau vişlanii şi lehiţii, triburi de slavi din care va evolua poporului polonez. Lehiţii locuiau în zona Cracoviei de azi, iar suveranul lor era ducele Krak. Oamenii aceea aveau o mare problemă: balaurul care sălăşuia într-o peşteră sub monticulul calcaros Wawel. Gura peşterii dădea spre Vistula, deci sigur reptila trăgea la apă şi la fel de sigur este că răspândea teroare. O întreagă întindere din jurul Wawelului, numită Ţara Balaurului, era ocolită de oameni. Ducele Krak a hotărât că situaţia este insuportabilă, aşa că a dat sfoară prin ţară să găsească pe cineva care să ucidă fiara. S-a găsit un cizmar dornic să înfrunte balaurul. Omul a umplut cu sulf câteva stomacuri de berbec şi le-a lăsat la gura peşterii. Reptila le-a înghiţit şi a murit otrăvită. Scăpaţi de monstru, oamenii se aşează în Ţara Balaurului şi întemeiază în jurul colinei Wawel un oraş nou: Cracovia.
Cracovia va fi prima capitală a regatului Poloniei. Și azi este numită oficial Oraşul Regal Cracovia. Pentru că întemeitorii Cracoviei au fost tribul lehiţilor, polonezilor li se mai zice leşi. Azi pe dealul Wawel se înalţă Castelul Regal al Poloniei, al cărui prin ctitor a fost ducele Krak şi Catedrala Sfinţii Stanislav şi Wenceslav, împodobită cu unica statuie din lume a lui Iisus Cristos cioplită din marmură neagră. Să fie balaurul de la Wawel doar o legendă? În sec. V, vrând să întemeieze o aşezare de pustnici pe insula italiană Monte Cristo, Sf. Maximilian a trebuit ca mai întâi să ucidă balaurul ce hălăduia pe coclaurile insulei. Oricum nu balaurul a adus faimă insulei, ci romanul lui Alexandre Dumas- tatăl, “Contele de Monte Cristo”. Probabil că la începutul evului mediu balaurii erau o pacoste în Italia, de vreme ce Sf. Donato răpune un balaur care teroriza ţăranii din regiunea Toscana. Oasele reptilei ucise de sfânt sunt îngropate în biserica Sf. Maria de pe insula San Donato din arhipelagul Murano. Murano, patria celebrelor oglinzi şi cristaluri, aparţine Veneţiei. Rămăşiţele balaurului din biserica Sf. Maria nu au fost dezgropate spre a fi cercetate pentru că zac sub un mozaic bizantin valoros. Cronica Mazuriană şi cronicile medievale ruseşti atestă existenţa crocodililor pe râul Vistula, în lacurile din regiunile poloneze Mazovia şi Mazuria, în bălţile Polesiei şi în râurile Rusiei. În jurnalul călătoriei făcute prin Polonia şi Rusia anilor 1517-1526, diplomatul englez Jerome Gorseya scrie că a auzit de crocodili în Polonia şi chiar a văzut cadavrul unuia pe malul Vistulei. Ultimul crocodil european a fost împuşcat în 1887 de un jandarm într-o baltă din Polesia. Polesia este o regiune mlăştinoasă care până în 1918 a aparţinut de Regatul Poloniei, parte a Imperiului Rus. Din 1918 Polesia este parte a republicii Polonia, iar în 1945 ruşii o alipesc la Bielorusia sovietică. Crocodilul polesian împuşcat de jandarm a fost împăiat şi expus în holul primăriei din Minsk, capitala Bielorusiei. Exponatul a dispărut în 1920, după ce Minskul a fost capturat de bolşevici. Probabil crocodilul îi speria Armata Roşie! Pliniu ne spune în “Istoria Naturală” că pe vremea lui a apărut în regiunea Latium, lânga Roma, un şarpe uriaş, lung de 80 de coţi, asta însemnând vreo 30 de metri. Reptila fiind foarte periculoasă, armata a răpus-o cu catapultele. Capul şarpelui împăiat a fost expus la Roma în holul Senatului. Nu a stat mult acolo. Trofeul este repede aruncat pentru că senatorii când dădeau cu ochii de capul şarpelui, leşinau de groază! Marian Rotaru
