Până în anii 1940 era obiceiul ca în fiecare primăvară flăcăii din cartierele bârlădene Munteni şi Cotu Negru să se bată pe Dealul Brânduşelor. Învingătorii puneau stăpânire pe bulbii comestibili ai brânduşelor, dar mai cu seamă câştigau simpatia fetelor. Întâlnim asemenea bătăii şi în alte părţi. În oraşul Bunyol din regiunea spaniolă Valencia are loc anual o bătaie cu roşii, iar locuitorii urbei Ivrea din Piemeont, Italia, se bat cu portocale. Acum tradiţiile belicoase din cele două oraşe atrag turiştii, dar au fost la început forme de protest social. În Kenya, an de an pe coasta unui deal se bat cu pumnii bărbaţii din două clanuri ale tribului Masaii. Satele clanurilor sunt aşezate de o parte şi de alta a dealului. Conflictul s-a perpetuat de la cine ştie ce rivalitate veche, pe care acum nimeni nu o mai ţine minte. În Moldova este celebră lupta de la Ruginoasa desfăşurată în ajunul Anului Nou. La Ruginoasa se bat flăcăii din Satul de Sus cu flăcăii din Satul de Jos.
Geograful Pompiliu Poghirc remarca în cartea “Satul din Colinele Tutovei” fenomenul de roire care a dus la apariţia de noi aşezări. Familiile tinere părăsesc vatra părintească şi îşi fac gospodăria pe câmp. Aşa a apărut bunăoară Odaia Bursucani. Nucleul satului a fost o odaie, adică o locuinţă sezonieră de vară. Țăranii aveau odăile pe arie, ca în campania agricolă să nu piardă timpul cu deplasarea acasă. Lângă odaia tatălui, avea să-şi facă casă feciorul. Alături de fecior au venit alte familii tinere şi tot aşa a apărut satul. Însurăţei din Bărăganul Brăilei este un caz tipic de sat născut prin roirea tinerilor şi la fel se explică existenţa a două sate tutovene surori, Priponeştiul de Sus şi Priponeştiul de Jos. La Ruginoasa poate că demult s-au ivit ceva pricini de la hotărnicia pământului, între familiile din deal şi cele din vale. Atunci s-a ajuns la conflict violent. Conflictul s-a stins demult, dar obiceiul bătăii de Anul Nou a rămas până azi. Explicaţia fenomenului social de la Ruginoasa pare simplă, dar are rădăcină adâncă care coboară în vremea geţilor. De ce bătaia are loc de Anul Nou, de ce participă numai tinerii şi de ce combatanţii sunt mascaţi în urşi, animalul sacru al geţilor? La Anul Nou românii au două obiceiuri păgâne rămase de la geţi: pluguşorul şi semănatul! Ambele ritualuiri cu conotaţie agricolă, celebrau în vremurile vechi pe Kotys, zeiţă a pădurii şi a amorului carnal, dar şi zeiţă a fertilităţii şi războiului. Fiind zeiţa fertilităţii, era patrona agricultorilor. Era totodată regina lumii subterane a morţilor, asemenea Persefonei din panteonul grec. Ca zeiţă a Lumii de Jos, păstra tainele vieţii şi ale morţii, de aceea etimologia numelui Kotys este indoeropeanul keu- a ascunde, cuvânt care a dat în română substantivul cheie. Kotys ca zeiţă a amorului carnal era slujită de băieţi adolescenţi numiţi baptai. Baptaii dedicau zeiţei bătăii rituale, iar învingătorii aveau parte de orgii nocturne cu fetele. Substantivul baptai este înrudit cu termenul românesc bătaie.
Confruntările de pe Dealul Brânduşelor au avut un punct de pornire. Care oare? Sărăcia, sugerează un articol din presa bârlădeană. Combatanţii îşi disputau bulbii de brânduşă, priviţi ca o sursă de hrană indispensabilă. Este aici puţin proletcultism! La lupte a participat şi Alexandru Vlahuţă, pe vremea când elev de liceu fiind, stătea cu gazdă în Cotu Negru, dar nu cred că viitorul poet era lihnit de foame. Nu brânduşele erau speranţa alimentară a bârlădenilor! Țara Bârladului a fost bogată şi în afară de vremurile când o pustiau invaziile străine, bârlădenii au avut ce mânca. Este adevărat că românii căutau primăvara primele verdeţuri: urzici, grâuşor, păpădie, usturoi sălbatic(pur), susai şi brânduşe, dar asta datorită unui obicei alimentar sănătos. La ieşirea din iarnă organismul are nevoie de vitamine şi de minerale şi în plus primăvara este Postul Paştelui. Urzicile se mănâncă nu numai la noi. Ruşii fac borş, iar ţăranii germani supă de urzici, grecii şi albanaezii prepară plăcintă de urzici, iar indienii nordamericani fierb urzicile exact ca noi moldovenii. Cum pauperitatea nu este o explicaţie, obiceiul bârlădean pare să pornească de la o veche rivalitate dintre ciobanii coteni şi munteni pentru păşunatul pe Dealul Brânduşelor.
Totuşi chiar etimologia tradiţională şi de altfel veridică, Bârlad- Țara Oilor, arată că păşunea era destulă. Mai degrabă putem vedea în lupta cotenilor şi muntenilor ecoul unui ritual antic. La romani , brânduşa era considerată floarea tinereţii şi simbolul Lupercaliei, festivalul fertilităţii. Festivalul se ţinea primăvara. Patronul sărbătorii, Lupercus, era zeul păstorilor. El ferea turmele de lupi şi asigura fertilitatea, nu numai a oilor, ci a fiinţelor în general. Lupercus pare a fi urmaşul unui zeu primordial al păstorilor indoeuropeni Peh Uson, arată James Mallory în “Enciclopedia Culturii Europene”. De la Peh Uson vine numele ausonilor, înaintaşii geţilor. În vechea Romă, regală şi apoi republicană, la fiecare început de primăvară preoţii sacrificau două capre la peştera lui Lupercus de pe colina Capitolină, după care plecau în procesiune pe străzile cetăţii ţinând în mână un bici din piele de capră. Femeile măritate care nu aveau copii se lăsau biciuite, sperând că Lupercus le va ajuta să aibă bucuria maternităţii. De la penitenţa femeilor sterile, Lupercalia devine în timpul Romei târzii imperiale, sărbătoarea tinereţii celebrată de băieţi şi de fete prin hârjoneli pe pajişti cu brânduşe. Flăcăii victorioşi pe Dealul Brânduşelor captau admiraţia fetelor. Iubitele lor adunau bulbii ca pe un trofeu. Asta conta! Faptul că satisfacţia sentimentală venea după o bătălie, aici este şi tradiţia baptailor zeitei Kotys. Cu una cu alta, lupta de pe Dealul Brânduşelor a perpetuat fie şi într-o formă denaturată, un străvechi ritual getic.
Protagoniştii, cotenii şi muntenii, erau şi unii şi alţii din punct de vedere spiritual, urmaşi direcţi ai geţilor. Am spus în alt articol că este posibil ca numele cartierului Cotul Negru să evoce o vatră în care s-au ptacticat ritualurile getice până în perioada creştină. Evident creştinii nu au agreat ritualurile păgâne şi numeau locul unde se săvârşeau, negru, adică rău. Pe altă parte cartierul Munteni, aşa cum arată numele, a fost întemeiat de mocanii care au venit cu turmele în transhumanţă de la munte şi au rămas în Țara Bârladului. Mocan nu înseamnă o ocupaţie, ci este denumirea unui grup etnic ai cărui membri erau într-adevăr cu preponderanţă ciobani, crescători de oi. Mocanii sunt urmaşii direcţi ai geţilor liberi din tribul carpilor, care trăiau la munte. De la ei, munţii noştri se numesc Carpaţi. Transhumanţa a fost până după al doilea război mondial modul de viaţă al mocanilor. Au ajuns cu turmele lor până la Varna în Dobrogea de Sud, în Bugeac, în Crimea, în Kuban la poalele Caucazului, ori pe valea Iordanului.
În Crimea şi Kuban sunt sate de români, urmaşi ai mocanilor. Pe valea Iordanului, în Cisiordania, umbla un trib de beduini valahi. Tribul nu a mai fost văzut după războiul din 1967, dar este amintit de părintele Ioanichie Bălan în lucrarea “Mărturii româneşti la Locurile Sfinte”. Până după ultimul război mondial mai erau comunităţi de mocani, grupuri de sate numite mocănii în Țara Mocanilor din Apuseni, pe Valea Arieşului, în Buzău etc. O mocănie au fost Cele Șapte Sate Valahe din judeţul Braşov. În Cele Șapte Sate Valahe, pe teritoriul de azi al oraşului Săcele, s-a născut Stroe S. Belloescu. Substantivul mocan este înrudit cu sanscritul mâk-faţă, adică persoană. Se spunea mai demult persoanelor din rândul clerului, ori ale nobilimii, “feţe bisericeşti”, respectiv “feţe boiereşti”. Etnonimul mocan are aceeaşi rădăcină cu substantivul man din limba geţilor, germanilor şi englezilor. Man înseamnă deopotrivă bărbat şi om. Acest dublu înţeles apare în franceză unde homme înseamnă atât bărbat, cât şi om, iar prin satele noastre femeile spuneau “omul meu”, adică “bărbatul meu”. Pe vremuri la numărătoarea populaţiei contau numai bărbaţii, apţi de luptă. În cartea Numerii din Biblie sunt contabilizaţi bărbaţii triburilor evreieşti, nu femeile şi copii. Între anii 1945-1950, Sir Wilfred Thesiger a călătorit în Pătratul Gol, regiunea deşertică din sudul Arabiei Saudite, în Oman şi Habramauth. A trăit între beduinii nomazi şi relata în cartea “Nisipurile Arabe” că atunci când beduinii cucereau tabăra unui clan rival, ucideau toţi învinşii de parte bărbătească. Femeile şi fetele erau pradă de război. La eschimoşi pe timp de foamete, puţina hrană revine doar bărbaţilor ca să aibă putere să vâneze pentru supravieţuirea tribului, povestea exploratorul Peter Freuchen în volumul “Aventura Arctică”.
Partea Moldovei locuită de noi, nu a fost colonizată de romani. Că tot a venit vorba amintesc părerea unui domn că etimologia Bârladului ar fi latinescul perlatus-perlat. Spune domnul respectiv că romanii au dat acest nume râului Bârlad, întru-cât cursul apei face o buclă ce aminteşte de conturul unei cochilii de scoică. Părerea o cred criticabilă. În primul rând pentru că romanii nu au călcat pe aici şi în al doilea că până în 1795 Bârladul se vărsa in Dunăre şi prin urmare bucla care ar fi inspirat toponimul Perlatus nu exista, ori era foarte mult atenuată. Am văzut însă că sărbătoarea brânduşelor o regăsim în Roma antică. Cum a ajuns în Țara Bârladului de vreme ce romanii nu au colonizat-o? Scriam în alt articol despre obiceiul sătenilor din Bălăbaneşti de a acoperi lama sapei cu o cârpă ca să nu între duhurile rele în unealtă şi să strice recolta. Tot atunci spuneam că Ovidiu plecând de la credinţa romanilor, scria în “Metamophoze” că fierul atrage duhurile rele. Iată deci altă tradiţie comună Romei antice şi ţinutului nostru curat getic! Cum au fost posibile aceste conexiuni culturale între două civilizaţii care nu s-au întâlnit?
Unica explicatie o oferă teoria că ausonii din Carpaţi, neamurile geţilor, au colonizat regiunea italiană Latium, actuala Lazio, unde va fi fondată Roma. De aceea până azi aproape de Roma sunt Munţii Ausoni, este portul Ostia, iar în faţa Ostiei, Marea Ausonică. Urmaşii direcţi ai ausonilor sunt oscanii, un grup etnic din Latium şi Campania, azi pe cale de disparţie. Romanii sunt urmaşii geţilor care au colonizat Italia. Latina şi limba geţilor erau foarte apropiate. În Pakistan este provincia Punjab. Limba punjabi, dealtfel o limbă veche, are şase mii de cuvinte comune cu româna, remarcă dr. Lucian Iosif Cueşdean în cărţile sale. În limba română aceste cuvinte sunt considerate de origine latină. Totuşi geţii din tribul mesageţilor au ajuns până în India şi binenţeles în Punjab, dar romanii niciodată. Este dovada că ceea ce numim azi cuvinte ori obiceiuri de origine romană, sunt de fapt neaoş getice. Getic este şi dansul căluşarilor din statul indian Bihar, nume atât de asemănător cu al Bihorului românesc şi tot în Bihar este un sat denumit Balaur, toponim cât se poate de getic. În concluzie tot de la un obicei getic a pornit şi lupta pentru brânduşe de pe dealul care străjuie Gradina Publică din Bârlad. În manualele de istorie se trece rapid peste istoria noastră antică. Este minimalizată. Mai mult, autorii care dezvăluie trecutul nostru fabulos, motiv de mândrie naţională, sunt puşi la zid şi numiţi “dacopaţi”, adică suferinzi de o formă de nebunie. Pe site-urile de pe internet controlate de străini, cultura şi istoria românească sunt terfelite, iar geţii sunt prezentaţi ca barbari. Mulţi din actuala generaţie de români nu-şi respectă trecutul şi neamul, nu-şi iubesc ţara. Voi da un exemplu cum ştiu alţii să fie patrioţi. Exemplu l-am luat din cartea “Lumi Galactice. Colegilor mei din Neştiut”, opera pilotului militar Doru Davidovici, asasinat de forţele oculte. Relatează Davidovici că matematicianul american de origine maghiară John(Janos) von Neuman, este întrebat de un ziarist dacă crede că sunt în lume popoare de origine extraterestră? Neuman răspunde: “da, noi maghiarii!”. Evident că nu este adevărat! Când ungurii au venit din stepa Volgăi călări, ţineau pe şa, sub fund, câte o halcă de carne de cal ca să o frăgezească. Îşi mâncau păduchii. Janos von Neuman însă a zis ce a zis, pentru că era devotat poporului său. Era patriot şi naţionalist. Câteodată este bine să învăţăm şi de la duşmani! Marian Rotaru
