Oare ce civilizaţii tainice au înflorit în vremuri uitate pe vatra Bârladului? Cândva, cu decenii în urmă, plimbându-mă prin cartierul Podeni, am remarcat că unele case vechi aveau ca element decorativ la ceardac nişte segmente de cerc cu raze. Aparent închipuiau roţi de căruţă. Aparent zic. Podeniul nu a fost cartier de căruţaşi.
Amintiri din trecut – fascinanta istorie a Bârladului
Cărăuşia nu a fost pe vremuri ocupaţia predilectă a podenilor. De altfel până la finele sec. XIX Podeniul era un fel de Veneţie, multe din actualele străzi erau gârle. Prin urmare cercurile de la cerdac nu reprezentau roţi de căruţă, ci Soarele cu razele sale. Modelul de pe ceardacurile caselor era o reminiscenţă din străvechiului cult solar închinat lui Agni, zeul focului la geţi, la sciţi şi la hinduşii din India. Soarele este consubstanţial cu Focul, iar pe altă parte de la numele zeului Agni provine numele românesc Ignat.
În creştinism avem pe Sf. Ignatie prăznuit în preajma Crăciunului şi poate că nu întâmplător, dat fiind că geţii celebrau pe 25 Decembrie renaşterea Soarelui. Podenii au fost prin excelenţă pescari. Bărcile lor pline cu peştele prins în bălţile din lunca Bârladului acostau la Podul Pescăriei, nu departe de Piaţa Sf Ilie. Podul Pescăriei care pe vremuri traversa un braţ al râului Bârlad, a dat numele cartierului. Cu ani în urmă bătrânii spuneau că la Podul Pescăriei “veneau corăbii”. Desigur nu erau corăbii, ci erau bărcile pescarilor.
Peste drum de dealul Spânzurătorii, pe creştetul căruia s-a ctitorit biserica Sf. Voievozi Mihail şi Gavril, a fost până nu demult o clădire numită Cerbul de Aur. I s-a zis aşa pentru că deasupra uşii de la intrare era un basorelief auriu care reprezenta un cerb. Clădirea a fost contruită la început de secol XIX ca să adăpostească un han. Mai apoi, până să fie demolată, a fost restaurant. Basorelieful de deasupra uşii era unic în arhitectura bârlădeană şi binenţeles că a atras atenţia. Cerbul de Aur devenise un simbol al oraşului. Se pune întrebarea ce l–a făcut pe constructorul hanului ca să aleagă drept podoabă arhitectonică un cerb de aur? Cerbul de aur a fost şi simbolul Hiperboreii, insula mitică din Arctica, patria de obârşie a pelasgilor. Pelasgii au fost primii locuitori civilizaţi de pe pămăntul nostru, ne încredinţează Nicolae Densuşianu.
Cerbul de aur
Hesiod scria că eroul Perseu a plecat spre Hiperborea pe urmele unui cerb de aur pe care vroia să-l vâneze. Cerbul de aur din legenda greacă nu-i decât o alegorie. Cerbul simbolizează puritatea, iar aurul, înţelepciunea. Deci Perseu a plecat să se iniţieze în ştiinţa pură a sarcedoţilor hiperboreeni.Coroborănd aceste elemente se naşte ipoteza că acum două veacuri a luat fiinţă la Bârlad o societate ezoterică de iniţiaţi care se considerau urmaşii spirituali ai pelasgilor. Ezoteriştii se întâlneau desigur la hanul Cerbul de Aur, cel cu simbolul Hiperboreii. Cred că liderul societăţii a fost Constantin Palade, descendentul unei vechi familii de boieri bârlădeni. Pe blazonul Pălădeştilor era desenat un cerb. Constantin Palade a avut moşie la Ghidigeni, unde în 1809 a ctitorit biserica Sf. Constantin şi Elena. În 1834 este desemnat domnitor al Moldovei, dar moare de holeră cu trei zile înainte de încoronare.Aşa că în locul lui Constantin Palade, domnitor al Moldovei a ajuns Mihail Sturdza.
Tunelurile de sub Barlad
Tradiţia spune că Dealul Spânzurătorii este artificial şi a fost înălţat in vremuri foarte vechi cu pământul scos dintr-un tunel. Clienţii obişnuiţi ai restaurantului Cerbul de Aur ştiau că sub clădire trece un tunel şi cu pământul scos la săparea tunelului s-a ridicat Dealul Spânzurătorii. Tunelul acela există, este pietruit şi are o vechime formidabilă. Bunăoară, lângă Fabrica de Confecţii solul se zguduie când trec maşini grele. Deci dedesupt este un gol. La fel se zguduie pământul pe Dealul Morilor când maşinile grele trec peste un anume loc din perimetrul intersecţiei străzilor Mihai Eminescu şi I.C.Brătianu.
În 1978, când s-a demolat zona comercială Strâmba, a ieşit la iveală într-un fost beci, gura unui tunel. Pentru pesoanele vârstnice nu a fost o supriză. Auziseră de la moşii lor că un tunel traversează oraşul aproximativ pe direcţia Nord-Sud. Regretatul profesor bârlădean Dumitru Giurcanu povestea că pe un deal din Bogdăniţa, satul natal, se deschidea o gură de tunel. Tunelul era pietruit şi se ramifica în alte galerii. Nimeni nu ştia unde duc. Copiii intrau în tunel cât să nu piardă din ochi lumina zilei. După venirea comuniştilor , ţăranii ascundeau o parte din recoltă în tunel ca să nu fie luată pentru “cote”. Până la urmă un codoş a destăinuit la securitate taina tunelului. Securiştii au pus să se zidească intrarea şi să se acopere zidul cu brazde de iarbă ca să nu se mai ştie locul. Multe am aflat de la profesorul Giurcanu! A fost un om de curaj şi un mare patriot.
În 1979, la moartea cărturarului Pantelimon Halipa, artizanul unirii Basarabiei cu România de la 27 martie 1918, profesorul şi întreaga clasă la care era diriginte şi-au pus doliu. La Cernăuţi nu s-a temut să spună că Bucovina de Nord este pământ românesc. Nu se sfia să critice în faţa elevilor abuzurile şi lipsurile regimului comunist. Binenţeles că a intrat încolimatorul securităţii. De aici necazurile. I s-au pun piedici în activitatea de doctorand, dar profesorul nu cedează.
Într-o duminică de mai, dimineaţa, cineva sare gardul de la drum, traversează grădina şi intră pe fereastră în biroul profesorului. Pe masă era lucrarea de doctorat redactată. Intrusul incendiază biroul şi lucrarea este mistuită de foc.
Tunelele împânzesc România şi ca de altfel toată Europa şi Asia. Trec pe subfluvii şi mări. Sunt mari şi pietruite. La Galaţi, ori la Focşani, pe unele segmente de galerie subterană oamenii au amenajat beciuri, ciupercării şi chiar restaurante. Am auzit de un bârlădean din cartierul Munteni care a săpat în curte şi a dat de un tunel pietruit. A zidit la capete un segment de galerie şi a amenajat un beci. Nu se ştie cine a construit aceste căi subterane, dar în niciun caz nu le puteau realiza primitivii din neolitic! Afirmă unii că le-au construit pelasgii hiperboreeni, ajutaţi de ştiinţa lor cu obârşie nepământeană, dar şi de forţa fizică. Aveau trei metri înălţime, erau uriaşi, după cum scrie Diodor din Sicilia! Despre tunelul găsit pe Strâmba, oamenii ziceau că l-au săpat evreii.
Pe Strâmba au fost comercianţi evrei, dar nu ei au săpat tunelul. Evreilor li se mai zice jidani şi de aici, într-o variantă denaturată, jidovi. Jidan înseamnă om din Iudea, dar jidov înseamnă în limba slavonă uriaş. Tradiţia despre uriaşii care ar fi săpat tunelul s-a alterat pe fondul unei confuzii lexicale şi jidovii uriaşi au ajuns să fie confundaţi cu evreii.
Fascinanta istorie a Bârladului
Fascinanta istorie a Bârladului are cum se vede destule necunoscute, dar de un lucru suntem siguri: a fost mereu un târg liber! Autonomia de care s-a bucurat Bârladul secole la rând şi spiritul de independenţă al localnicilor pentru care amintirea principatului Ţării Bârladului a rămas vie multă vreme, l-a îndemnat pe August Treboniu Laurian să scrie în capitolul dedicat geografiei pământului românesc, din lucrarea “Istoria românilor din timpurile cele mai vechi, până în zilele noastre” publicată în 1873, că “Bârladul este o republică”. Este singura menţiune de acest fel pe care autorul o face privitor la o localitate din ţară. Bârladul nu era republică în 1873 şi nici nu a fost vreodată. Afirmaţia lui Treboniu Laurian este o metaforă izvorâtă din admiraţia sa pentru seculara neatârnare a oraşului. Astfel în 1742 domnitorul Moldovei, Constantin Mavrocordat, interzicea vornicului Ţinutului Tutova să se amestece în treburile interne ale oraşului.
Autodeterminarea Bârladului a fost mult limitată în 1755 de domnitorul Matei Ghica şi desfiinţată cu totul în 1816 de domnitorul Scarlat Calimachi. Din 1816 Bârladul este condus de o epitropie, iar în 1820 bârlădenii aleg primul consiliu comunal modern. La anul 1820 sigiliul consiliului comunal Bârlad reprezinta o femeie goală care ţinea în mâini un snop de grâu şi unul de răchită. Totala nuditate feminină semnifica libertatea, emanciparea, lepădarea de constrângeri. Bogăţiile pe care miza târgul erau grâul, Bârladul avea multe mori, dar şi răchita din care se împleteau coşuri şi ale cărei mlădiţe serveau la legatul viei. Răchita creşte la apă, deci oraşul era aşezat la loc băltos, situaţie consemnată în jurnalele unor călători precum Frederik Calvert de Baltimore în sec. XVII, ori Anatol de Demidov în sec. XIX. Moşia oraşului dată de Ștefan cel Mare, era exploatată devălmaş de bârlădeni prin Obştea Târgului.
Deasemenea, gospodarii bârlădeni aveau dreptul să pască vitele pe islazul comunal, fără săplătească la primărie. Obştea Târgului şi privilegiul păşunatului au fost desfiinţate de comunişti în 1949.
Marian Rotaru
