Lipăiam prin colbul drumului pe la lângă bunica Maria. Era într-o seară de vară la Ciocani, acum jumătate de secol. O linişte Dumnezeiască învăluia totul şi doar vacile venind de la păscut păreau să fie singurele fiinţe în afară de noi. Lăsau în urmă miros de lapte. Am intrat în ograda unui gospodar. Nevasta punea găteje pe foc la soba de vară. Pe plită fiebea mămăliga. Urmau să cineze cât mai era ziuă. Satul nu era electrificat, iar gazul de lampă era pe sponci. Pe prispa de lut ne aştepta o bătrânică firavă, cu trupul împuţinat de ani. Eu, puştiul, m-am aşezat pe o cioată şi ascultam distrat ce spunea bătâna, buncii.
Amintiri din trecut cu Marian Rotaru
Femeia ştia descântece şi leacuri pentru oameni şi animale. De aceea venise bunica la ea. Au vorbit de ale lor, apoi bătrâna m-a privit lung. Prezenţa mea i-a amintit de propria copilărie. A început să depene o amintire de pe vremea trăită de ea când turcii furau copii. Atunci doar am ascultat, mai târziu aveam să realizez că povestea nu se putea întâmpla decât înainte de Unirea Principatelor. Femeia era de o seamă cu Mihai Eminescu! Când am cunoscut-o avea vreo 120 de ani!
În revista “Magazin” scria de un cioban din Munţii Rodnei născut în 1833 şi mort în1972, iar nu demult s-a găsit certificatul de deces eliberat pentru un oltean născut în 1804, anul când se încorona împărat Napoleon I Bonaparte şi trecut la cele veşnice în 1952. Abia Alexandru Ioan Cuza va organiza sistemul eficient de apărare naţională. În anii 1850, când bătrâna era copil, armata Principatului Moldovei era slabă. Slabă era şi poliţia. Exista din 1846 o linie de telegraf electric Bucureşti-Iaşi şi care probabil avea o staţie la poşta din Bârlad, dar era insuficient ca autorităţile să ştie la timp ce se întâmplă prin sate. Dobrogea era provincie turcească, iar turcii dobrogeniprofitau de slăbiciunea Moldovei şi treceau Dunărea. Umblau pe ascuns prin Moldova de Jos ca să fure copii. Nici nu le era greu. Văile erau pline de bălţi, iar pe dealuri pădurile erau mult mai întinse decât acum.
Turcii veneau la furat copii vara, când ţăranii aveau treabă la câmp, iar prin sate nu rămânea nimeni în putere care să-i alunge. Oamenii nu luau odraslele la câmp, pentru că le era greu să muncească şi totodată să le supravegheze. Copii în zbenguiala lor lesne dispăreau de sub ochii părinţilor. Fugeau prin râpi să se joace şi acolo îi asteptau hoţii. Deşi turcii intrau în sat, ţăranii preferau să lase copii acasă, dar îi ascundeau în căzile ori in butoaiele care golite aşteptau venirea toamnei. Vasele erau acoperite, dar cu vrana luată ca să intre aer Copiilor ascunşi le lăsau mâncare şi apă, dar mai întâi de toate le cereau să nu iasă din butoi şi să tacă mâlc. Aşa petrecea mare parte din vară fetiţa de atunci, bătrâna din faţa mea, cu fraţii şi surorile ei. Într-o zi aud la poartă un scârţâit de căruţă şi glasul vizitiului care oprea caii. Ştiau că turcii au căruţe cu coviltir, ca să nu se vadă ce cară. În ogradă intră o turcoaică tânără şi frumoasă, înaltă, îmbrăcată în şalvari şi cu turban pe cap. Peste turban ţinea o tavă cu baclavale, alviţă, smochine, roşcove, ciubuce de zahăr şi bomboane.
“Copiii mamei veniţi să vă dea mama alviţă, să vă deasmochine, hai veniţi”, striga cu glas dulce. Cei chemaţi se uitau pe gaura vranei ca şoarecii şi înghiţeau în sec de poftă, dar tăceau chitic. Dacă îşi trădau prezenţa erau pierduţi. Îi aştepta sclavia. Fetele umpleau haremurile. De băieţi era mai rău. Ajungeau eunuci. Turcoaica căuta cu ochi ca de şerpoaică prin toate ungherele, chemând-i mieros la bunătăţile ei. Până la urmă a plecat. La drum s-a auzit căruţa urnindu-se. Pericolul trecuse pe moment!
Învăţătorul nu ne spusese că s-ar fi întâmplat aşa grozăvii. Istoricii nu le-au consemnat şi între timp trecuseră pe faţa pământului, câteva generaţii. Bunica Maria, născută în 1908, putea să fie bătrânei strănepoată. Sigurul martor al femeii era dealul cu creştet rotund, care, hieratic străjuia satul dinspre nord. Dealul m-a fascinat in copilărie şi spunea mama, ca şi ea a încercat acelaşi sentiment când era copilă. Simţeam că dealul are un magnetism straniu. Oare de ce? Ce ascunde?
Toate celelalte dealuri de la Ciocani sunt prelungi, paralele cu valea Tutovei.
Spun istoricii că satul Ciocani s-a chemat la început Ceucani. Ceuca este o pasăre, un soi de stăncuţă, dar care nu caracterizează de loc fauna din valea Tutovei. Nu de la înaripata cu pricina vine numele aşezării şi aici dau dreptate, ci spun istoricii, de la un boiernaş, dregătorul Ceuc, care a trăit prin sec. XVI. Ceva nu se leagă! În sec. XVI spun documentele, Ceucaniul era sat de răzeşi şi ca urmare nu avea de a face cu boierii. În plus este puţin probabil ca dregătorul Ceuc, un personaj şters, să fi fost atât de bogat încât să fi avut moşii răspândite pe sute de kilometri. Spun asta pentru că un sat numit Ceucani există în judeţul basarabean Orhei, ba chiar şi în Chişinău o stradă se cheamă Ceucani! Mai degrabă numele Ciocaniului este getic şi vine din termenul ciuc, prin care geţii denumeau dealurile cu vârful rotund, întocmai ca măgura care mă fermecase în copilărie. În limbajul geografilor moderni astfel de coline se numesc mameloane. Măgurile cu vârful rotunjit sunt numite ciuc în limbile albaneză şi greacă, iar românii din Meglen le spun ciucă.
În româna noastră dunăreană avem substantivul măciucă, care denumeşte o bâtă cu capătul rotunjit. O coincidenţă interesantă este căfamilia din care coboară bunicul matern, Vasile Ivas, este venită din Meglen, mica ţară românească din nordul Greciei. La românii de demult exista numele Ivancu, dar nu Ivas. Numele Ivas nu-i prezent nici la vechii aromâni, dar îl găsim la megleno-români. Dealtfel bunicul ştia că înaintaşiilui se trag din Grecia. Cred eu că satul Ciocani nu s-a numit la început Ceucani, cum zic unii, ci Ciucani şi tizele lui sunt satele Ciucani din judeţele Bacău şi Harghita, Munţii Ciucaş, dar şi vechiul judeţ transilvănean Ciuc, desfiinţat în 1950.
De ce totuşi în documentele vechi apare Ceucani şi nu Ciucani? Probabil este o chestiune de ortografie, nu de pronunţie. Pe Podul Roşu din Bârlad este o placă pe care scrie “Comuna Berlad, 1893”.La vremea aceea oraşele erau numite oficial comune urbane.
În Copilăria mea, pe biletele de tren eliberate de Gara Ghidigeni pentru destinaţia Bărlad, scria Berlad. Desigur matriţa care imprima biletele era veche de când gara, dată în exploatare în 1872. Totuşi şi acum 150 de ani Bârladului i se spunea Bârlad, iar nu Berlad! Cât priveşte pe Ceuc, o fi existat vreun răzeş din Ciucani care să-l fi chemat aşa şi care a ajuns dregător, dar nu el a dat numele satului. Iată un exemplu din vecinătate. La apus de Ciocani este satul Praja.
La fel ca în cazul Ciocanilor, unii s-au grăbit să spună că numele Prajei vine de la un oarecare moş Ion Prajă. Îngraiul moldovenesc vechi, prajă înseamna prăjeală. Eu zic că Ion Prajă, dacă înte-adevăr a existat personajul, nu însemna Ion Prăjeală, ci Ion din Praja! Spun asta pentru că numele satului este cu totul deosebit. Este un toponim arhaic, desigur getic, cu adănci rădăcini indoeuropene. În sanscrită praja însemna “cea care naşte”, în albaneză prajte înseamnă liniştit, pentru vechii slavi prijati era femeia iubită, iar praus din greaca veche se traduce prin blândeţe. Substantivul Praja este legat din căte se vede, de femeie şi de erotism. Toponimul Prajei arată că pe acel loc, în vremea geţilor, a existat un altar închinat lui Bendis, zeita Lunii, a nopţilor, a pădurilor, a farmecelor şi a căsătoriei. În panteonul get Bendis patrona relaţiile matrimoniale. Deloc întâmplător, satul vecin Prajei se cheamă Fătăciuni!
Marian Rotaru
