Acum câţiva ani, la Academia Bârlădeană l-am ascultat pe prinţul Mihai Dimitrie Sturdza, povestindu-şi viaţa. Ca vlăstar a unei familii de aristocraţi moldoveni care au purtat coroana voievodală, a cunoscut in copilărie strălucirea vieţii, apoi alte vremuri au venit şi i-au adus lacrimi, disperare şi umilinţă. A ştiut să spere şi să lupte, iar in final a căpătat recunoaşterea şi preţuirea.
Prințul Dimitrie Sturdza, Nicolae Malaxa și legăturile acestora cu Bârladul
“Viaţa este oportunitate, foloseşte-o. Viaţa este frumuseţe, admir-o. Viaţa este un vis, realizează-l. Viaţa este o provocare, înfrunt-o. Viaţa este un joc, joacă-l. Viaţa este o promisiune, realizeaz-o. Viaţa este tristeţe, depăşeşte-o. Viaţa este un cântec, cântă-l. Viaţa este o luptă, accept-o. Viaţa este o aventură, îndrăzneşte. Viaţa este noroc, fă-ţi-l. Viaţa este viaţă, luptă-te pentru ea.”, scria Maica Tereza şi nimic din cugetarea Sfintei nu a fost străin prinţului Mihai Dimitrie Sturdza
S-a născut în 1934 la Iaşi. În 1944, înainte de a intra ruşii în Iaşi, familia se refugiază la Bucureşti. Tatăl este arestat de comunişti în 1948 şi moare în puşcărie. Averea familiei este confiscată, aşa că el cu mama se mută cu chirie într-o garsonieră amărâtă, cu vecini scandalagii. În 1952 este arestat pentru “atitudine duşmănoasă împotriva orânduirii socialiste”, datorită unei fronde adolescentine şi execută doi ani de puşcărie fără să fie judecat. Tânărul a dorit să urmeze istoria la Universitatea din Bucureşti. Pe vremea aceea candidaţii aveau dreptul ca înainte de admitere să viziteze facultatea la care aspirau şi să discute cu viitorii profesori. La Facultatea de Istorie prinţul bate la uşa unui profesor, savant recunoscut. Profesorul îl pofteşte în cabinet şi-l întreabă cum îl chemă. “Sturdza”, răspunde băiatul. Auzind uriaşul nume, sare în sus: ”Pleacă domnule Sturdza. Eu vreau să trăiesc. Mă înţelegi? Vreau să trăiesc!”. Profesorul era îngrozit că după discuţia cu prinţul va fi agăţat de Securitate. Mihai Dimitrie Sturdza s-a înscris la filologie, specialitatea italiană, secundar franceză, unde erau puţini candidaţi. După facultate s-a angajat traducător la serviciul documentare a unui institut de cercetare bucureştean. Trebuia să traducă din cărţi şi reviste tehnice franţuzeşti. Tânărul filolog habar nu avea de tehnică, traducerile sale erau beletristice, dar tehnic erau o catastrofă. Şeful de serviciu, un inginer în pragul pensiei, îi zice:
“Domnule Sturdza, traducerile dumitale sunt o poemă, dar tehnic nu prea ne ajută”. În fine , Mihai Dimitrie Sturdza primeşte în 1964 viza să plece în Grecia la nişte rude. Nu mai revine în ţară. Emigrează în Franţa, se angajează la Ministerul de Externe şi printr-o conjunctură a vieţii este numit consilier a lui Charles de Gaule, preşedintele Franţei. În 1968 află că preşedintele va efectua o vizită oficială în România şi că face parte din echipa care-l va însoţi. Iniţial prinţul nu fusese ales în echipă ca să nu irite autorităţile române, dar colegul care trebuia să meargă se îmbolnăvise. Înainte de plecare prinde momentul şi-l roagă pe de Gaule să-l ajute ca să-şi revadă mama. Generalul de Gaule nu a zis nimic, nici da, nici ba. Prinţul Sturdza ajunge la Bucureşti cu inima grea. Nu-şi putea întâlni mama, deşi era atât de aproape. Fără speranţă îi făcuse un pachet din care nu lipseau bomboanele pariziene care îi plăceau. În a doua zi de vizită se prezintă un ofiţer român de securitate. L-a dus cu maşina la mama acasă. S-au văzut, avea să fie ultima dată, i-a lăsat pachetul. Securistul a acceptat un pachet de ţigări Kent. Seara generalul de Gaule îl intrebă: “Doamna, mama dvs., este bine?”. Charles de Gaule în drum spre Craiova a refuzat situaţia ridicolă de a se prinde alături de Ceauşescu într-o horă cică înfiripată spontan la margine de drum, de ţăranii incântaţi că preşedintele Franţei calcă pe glia lor. Pe generalul de Gaule nu-l impresionau asemenea puneri în scenă. A cerut să viziteze un bucureştean care îi fusese camarad în Rezistenţa Franceză. Omul locuia într-un apartament modest. Înainte de venirea lui de Gaule securitatea a renovat apartamentul şi l-a mobilat cât mai elegant cu putinţă. În timpul vizitei, la Paris izbucnise o revoltă a studenţilor comunişti, dirijată de Moscova. La întoarcere avionul prezidenţial a aterizat la o bază militară franceză din Renania. De acolo delegaţia a ajuns la Paris cu maşinile. Au intrat noaptea într-un Paris pustiu, devastat de luptele de stradă. Preşedintele de Gaule plănuia să transforme Franţa în stat federal. Reacţia politicienilor a fost furibundă. Se temeau că regiunile cu populaţie nefranceză vor face secesiune: Bretania, Normandia, Savoia, Corsica, Provansalia, Alsacia, Lorena, Dauphine, dar şi părţile din Catalonia, Ţara Bascilor, Flandra, Luxemburg şi Monaco, stăpânite de Franţa. Atacat şi izolat politic preşedintele demisionează în aprilie 1969. Poporul nu l-a ajutat. Imputa lui de Gaule că in 1960 a acordat independenţa majorităţii coloniilor franceze din Africa. Mai ales nu-i ierta că in 1962 a renunţat la Algeria şi in special la Algeria de Nord, parte integrantă a Franţei. Refugiul celor trei milioane de francezi nordalgerieni, alungaţi de arabii prosovietici, a fost o tragedie naţională. Înfrânt generalul se retrage la conacul său din satul Colombey les Deux Églises, regiunea Champagne. Acolo îşi va scrie memoriile. Prinţul va fi în continuare consilierul preşedintelui Georges Pompidou. După ce este demis de preşedintele Valéry Giscard d’Estaing, cu vederi de stânga, se angajează ca documentarist la Radio Europa Liberă de la Munchen. În 1991 revine în ţară. Apoi în 1996, încetează colaborarea cu Radio Europa Liberă şi se pensionează. Din 1995 sediul postului de radio se mutase de la Munchen, la Praga. La pensie se dedică vechii sale pasiuni, istoriografia. El însuşi făcea parte din istorie! Munca sa de cercetare a trecutului s-a concretizat în lucrările “Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească”, “Dicţionar istoric şi genealogic a marilor familii din Grecia, Albania şi Constantinopol”, “Rușii, masonii, Mareșalul și alte răspântii ale istoriografiei românești” şi “Aristocraţi români în lumea lui Proust: Anton Bibescu, Martha Bibescu, Ana de Noailles, Elena Bibescu”. Acestora se adaugă numeroasele articole publicate în revistele de cultură. La 25 aprilie 2020 prinţul Mihai Dimitrie Sturdza cade răpus în războiul biologic, pornit de Oculta împotriva omenirii cu un virus mutant, creat în laborator. Exact cu o lună mai înainte, la 25 martie 2020,cădea în același război murdar, poate cel mai murdar din istorie pentru că nici nu a fost declarant, un alt mare român: luptătorul anticomunist și scriitorul Paul Goma.
La Bârlad prinţul Mihai Dimitrie Sturdza a vizitat biserica Sf. Spiridon, ctitorită de strămoşul său Alexandru Sturdza Bârlădeanul, mare unionist şi bunicul matern al pianistei Elena Bibescu. La Sf. Spiridon a slujit părintele cărturar Toma Chiricuţă. Părintele a fondat în 1915 Academia Bârlădeană alături de poeţii Alexandru Vlahuţă şi George Tutoveanu şi este tatăl savantului Ion Chiricuţă, professor la Facultatea de Medicină din Cluj Napoca. În noiembrie 1945 părintele a trimis un memoriu la ONU prin care demasca atrocităţile trupelor de ocupaţie sovietice în România. Scrisoarea era adresată americanilor, dar aceştia au dat-o ruşilor! După mulţi ani, în 1961, securitatea a aflat de scrisoarea părintelui. La 74 de ani preotul Chiricuţă a fost arestat şi a îndurat apoi trei ani de temniţă până în 1964, când la presiunea ONU, detinuţii politici din România sunt amnistiaţi. De ce americanii l-au trădat pe preotul Chiricuţă? Din prostie? Sigur! În 1965 au vrut să-l expulzeze pe Nicolae Malaxa în România, deşi Malaxa se refugiase în America din 1948, avea 81 de ani, iar în ţară comuniştii îl condamnaseră la moarte şi îl aştepta tortura şi execuţia! După ce a venit în Statele Unite, Nicolae Malaxa a investit în economia americană şi a finanţat Comitetul Naţional Român, organizaţie anticomunistă a românilor din exil, fondată de generalul Nicolae Rădescu sub patronajul Regelui Mihai I. Nici acestea nu au contat pentru americani, când au hotărât să-l expulzeze, aşa cum nu a contat nici faptul că ginerele lui Malaxa, reputatul savant George Emil Palade, slujea ştiinţa americană. George Emil Palade este într-un fel creaţia lui Nicolae Malaxa. Ca tânăr medic lucra la Spitalul Malaxa, ctitorit de viitorul socru şi acolo, cu ocazia unei acţiuni caritabile o cunoaşte pe Irina Malaxa, fiica industriaşului. Cei doi au decis să-şi unească destinele. Nicolae Malaxa a intuit că George Emil va fi om de succes. Locuia într-o garsonieră de serviciu la Spitalul Malaxa, dar deja era doctor în medicină şi publicase lucrări ştiinţifice. Fără rezerve îi oferă mâna fiicei şi sprijin financiar pentru carieră. Malaxa l-a luat în grijă pe viitorul ginere. I-a mobilat garsoniera, i-a cumpărat costume de haine şi i-a dăruit un automobil. În 1946 îl ajută să plece în SUA şi să se angajeze la Institutul Rockefeller. Flerul lui Malaxa n-a fost dezminţit! De Crăciunul lui 1958, Nicolae Malaxa face cadou ginerelui cartea lui Werner Heisenberg “Psihic şi filosofie”. Pe pagina de gardă scria „Doctorului George Palade. Anticipare la premiul Nobel“. Într-adevăr, în 1974 George Emil Palade primeşte Premiul Nobel pentru Medicină. Ordinul de expulzare a pricinuit moatea lui Nicolae Malaxa. Americani nu au mai apucat să-l “livreze” securităţii româneşti. Despre omul care a fost cel mai mare industriaş român şi care a fondat industria românească modernă, nu ştim nici data şi nici locul morţii. Se spune că a murit în 1965, în statul New Jersey. Statul New Jersey este la fel de mare ca Israelul, ori ca Sicilia. Totuşi Nicolae Malaxa, urmaş al unei familii de aromâni din Munţii Pindului, a finanţat cu generozitate nu puţine şcoli, biblioteci, teatre, spitale şi biserici. A sponsorizat Uniunea Scriitorilor, Asociaţia Generală a Inginerilor din România şi editarea de cărţi beletristice. A acordat bursă multor studenţimerituoşi, a ajutat inventatori şi oameni de cultură români. Printre beneficiaris-au numărat inventatorul şi omul de ştiinţă Gogu Constantinescu, creatorul sonicităţii şi filosoful Nae Ionescu. Malaxa a suportat financiar elaborarea şi editarea “”Enciclopediei Române”, ediţia 1938, opera unui colectiv condus de sociologul Dimitrie Gusti.
Nicolae Malaxa s-a născut la Huşi şi tot la Huşi a absolvit şcoala primară. Cursurile gimnaziale şi secundare le va urma la liceul “Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad, la Bârlad va începe prodigioasa carieră de industriaş şi se va căsători cu o bârlădeancă, Natalia Crăiescu. În perioada bârlădeană a vieţii sale, Nicolae Malaxa a locuit în casa tatălui său, aflată în vecinătatea liceului “Gheorghe Roşca Codreanu”. Acum vreo patru decenii casa Malaxa din Bârlad, a fost demolată.
Marian Rotaru
