Înainte , colindele aveau o funcție ritualică, o urare simbolică pentru fertilitate, rodire și belșug. Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar (adică de venirea primăverii), fie de sfârșitul său (toamna, la culegerea recoltei).
Conform DEX ONLINE, Colinda (lat. colindae; gr. kaleo/ a chema; sl. Koleda), este un termen de ritual străvechi, cu funcție de felicitare și urare. Colindele românești au o bogată tradiție culturală și sunt adesea asociate și se desfășoară în perioada dintre Crăciun și Anul Nou, într-un cadru ceremonios, complex și variat atât din punct de vedere poetico-muzical cât și teatral.
Până la această perioadă menționată colindele doar se învățau în casă sau în grupuri mici. Terminologia tradițională, larg răspândită în arealul românesc, este aceea de colindă. Există apoi o varietate de manifestări pe această temă: corindă în zona Bihor, Zarand, Munții Apuseni, Sibiu și Făgăraș etc.); colind (Muntenia și Dobrogea); colindec (Țara Loviștei); cântec de fereastră (Teleorman); colindul dobei sau colindatul cu dobe (Ținutul Pădurenilor, în zonele Făget și Valea Mureșului). Din punct de vedere al modului de execuție și a tematicii se disting:
– colindul de copii; COLINDELE de copii numite și cântece de stea, se scandează sau se cântă pe melodii cu structuri sonore restrânse și ritm binar. Colindătorii copii se numesc pițărăi sau bobârnaci. Ei poartă mici bastonașe împodobite, numite colinde sau colindețe; în satele din estul Văii Jiului (Jieț – Petroșani), colindătorii se disting prin steagul pițărilor.
– colindele propriu-zise ale adulților; COLINDele cântate de adulți se execută în grup, în interpretare omofonă sau antifonică (alternativă), rar cu prezența unui fluieraș. Componența grupului poate fi alcătuită din tineri, bărbați, fete, femei, sau în formație mixtă (femei și bărbați).
– colindele cu măști și mascoide precum jocul: Capra, Brezaia, Turca, Ursul, Călușerii, etc..
Prezentăm trei dintre colindele cu măști:
Colindători cu Turcă/Cerb. În unele sate din Transilvania și Bihor această formulă aduce în atenție un sincretism între două simboluri consacrate – colindatul și jocurile cu măști, fiecare evocând o direcție distinctă de spiritualitate: feciorii interpretează o colindă, uneori cu text religios, iar Turca este expresia fertilității și prolificității, un străvechi simbol oriental al rodniciei și belșugului. În obiceiurile tradiționale românești practicate la solstițiul de iarnă, „Turca“ (Cerbul) întruchipează arhaice zeități ale vegetației adorate în cadrul sărbătorilor dionysiace. În timpul desfășurării obiceiurilor transilvănene, în timp ce se cântă colindele „Turca“ e însoțită de un vânător sau moș mascat. Ea face tot felul de ghidușii, necăjește femeile din asistență, cere plată de la gazde și execută un dans exuberant. La un moment dat Turca este împușcată și cade răpusă la podea; substitutul plastic al zeului vegetației este sacrificat, moare, pentru a putea să renască mult mai puternică. Prin eforturile Vânătorului și Vătafului, Turca reînvie mult mai vioaie și mai neastâmpărată. Bucuria este generală. Colindătorii își primesc darurile, le cinstesc prin urările specifice și pornesc la o altă casă.
– Colindul cetelor de călușeri, în județele Alba, Hunedoara, Timiș și Caraș-Severin, este așteptat cu aceeași bucurie și nerăbdare. Dacă în ceea ce privește repertoriul de colinde nu există diferență de celelalte zone transilvănene, ceea ce individualizează această formă de practicare a obiceiului este dansul plin de virtuozitate și frumusețe coregrafică pe care îl execută feciorii, după ce au cântat colindele. Un element de capacitate vizuală este ținuta colindătorilor călușeri. Ei poartă frumoasele costume populare tradiționale, iar peste piept sunt încinși cu brâie tricolore. Tot tricolorul este purtat și la căciuli alături de iederă și pene de fazan. În unele sate (valea Mureșului hunedorean) feciorii poartă basmale negre ale fetelor, petrecute peste umăr, în scopul de a conferi posesoarelor, peste an, tot atâta prestigiu, cât au avut feciorii călușeri, la colindatul de Crăciun.
– Viflaimul/Vicleimul și Irozii sunt alte două forme de practicare a unei datini cu statut creștin. Scenariul ceremonial este dramatizat sub forma unui dialog versificat, care se poartă între copiii ce interpretează această „piesă“. Tema scenetei se referă la Nașterea lui Iisus și venirea celor trei magi pentru a i se închina și a-i prezenta darurile lor. Irod împărat și Păstorul/Ciobanul sunt prezenți și ei la acest eveniment. Alături de personajele biblice, redate prin costumații cu pretenții de fast oriental – uneori de o naivitate dezarmantă – în unele zone etnografice se remarcă recuzita specială confecționată de copii. Ei o cară în mâini, chivotul unei bisericuțe pe care o duc de la o casă la alta, „pentru a juca păpușile“ (personajele biblice). În alte zone se alătură grupului de „Viflaim“ sau de „Irozi“ și alte categorii de personaje fără nici o legătură cu textele liturgice: Paiața, Moșul și Harapul. Acestea nu au funcții ceremoniale legate de mesajul acestei datini ci îndeplinesc doar rolul de a crea buna dispoziție a asistenței.
Respectând aceste frumoase tradiții strămoșești vom descoperi simbolismul complex al Crăciunului românesc, în care s-au împletit armonios credințele precreștine cu cele creștine legate de renovarea timpului, de purificarea simbolică a spațiului vital și de renașterea spirituală a oamenilor.
Colindele românești pot fi grupate astfel: colinde cântate la fereastră sau în curte; pentru gospodar sau gospodină; flăcău și fată mare, logodiți sau însurăței; văduvă, bătrâni, copii și sugari; după ocupații: preot, primar (jude), hangiu, cioban, pescar, negustor, soldat, voinic, străin; pentru morți. În folclorul nostru s-au găsit 43 decolindele religioase ale căror texte se particularizează prin formule adecvate, simboluri, categorii de personaje, soluții narative și lexicale, au tematică religioasă și sunt inspirate de regulă din evenimentele biblice asociate nașterii lui Iisus.
Mai regăsim colindele românești tradiționale care pot adăposti în conținutul lor elemente mitologice, aducând în prim-plan personaje și simboluri din folclorul românesc. Aceste elemente mitologice conferă colindelor o adâncime și o rădăcină culturală, conectându-le la tradițiile și credințele poporului român. Unele colinde fac referire la zânele și spiridușii din mitologia românească . Aceste ființe mitice sunt adesea asociate cu natura, magia și protecția. Ele pot apărea în colinde sub diferite forme, având roluri pozitive sau protectoare.
Personaje precum Baba Dochia sau Moș Gerilă, deși nu sunt strict mitologice, sunt încărcate de semnificații culturale și tradiționale. Aceste personaje sunt adesea prezente în colinde și sunt asociate cu schimbările de sezon și anotimpurile. Unele colinde pot face referire la animale mitice sau fantastice, precum balauri, zmei sau alte creaturi legendare. Aceste bestii pot avea simboluri specifice și pot reprezenta forțe ale naturii sau provocări pe care comunitatea trebuie să le înfrunte.
Soarele, luna și stelele din colindele românești pot conține elemente simbolice legate de ciclurile solare și cosmice. Astfel, ele pot reflecta vechi credințe și rituri legate de solstiții sau alte fenomene astronomice.Soarele și stelele, sunt adesea prezente în colindele românești, aducând un element mitologic și cosmic în aceste cântece tradiționale. Astfel de elemente reflectă adesea conexiunea dintre om și natură, precum și importanța ciclurilor naturale în tradiția românească. Iată câteva exemple de astre implicate în colinde:
Soarele este adesea menționat în colindele românești, mai ales în cele care marchează trecerea de la iarnă la primăvară. Baba Dochia, despre care am discutat anterior, este asociată cu schimbările de sezon și cu încălzirea vremii, fiind adesea menționată în colinde în contextul soarelui. Stelele au, de asemenea, un loc special în colinde. Ele pot fi menționate în diverse contexte, de la orientarea călătorilor către Pruncul din iesle până la miracolul stelei de la Betleem care a condus magii la Nașterea lui Iisus. Luna poate fi, de asemenea, prezentă în colinde. Se poate face referire la lumina blândă a lunii în nopțile de iarnă sau la semnificația ei în povestea colindelor care descriu evenimente din Nașterea Domnului.
Astfel de referințe la astre și fenomene cosmice în colindele românești oferă un context cultural și simbolic, adăugând adâncime și bogăție acestor cântece tradiționale. Ele reflectă conexiunea profundă a poporului român cu natura și cu ciclurile acesteia, precum și cu aspectele spirituale ale sărbătorilor de iarnă.
Alte colinde pot face referire la lumea subpământeană și la personaje mitologice asociate cu aceasta, cum ar fi Moșii din Târgul de Foc sau alți strigoi și spirite ale morților. Aceste elemente mitologice adaugă un caracter distinct colindelor românești și le conectează la tradițiile și credințele străvechi ale poporului român. Prin integrarea acestor motive, colindele devin nu doar simple cântece de sărbătoare, ci și povești care transmit și păstrează învățături și valori culturale de-a lungul generațiilor.
În prima zi a Crăciunului, copii de 10-12 ani, în grupuri mai mari sau mai mici, pornesc la colindat cu „Steaua“. Ei se numesc „Stelari“, „Crai“ sau „Colindători“. Ca principale însemne ale misiunii lor ceremoniale copiii poartă coifuri din hârtie policromă, tăiată în fâșii subțiri și apoi franjurate, iar în mâini duc „Steaua“. Pentru realizarea acesteia copiii se îngrijesc din vreme de procurarea materialelor necesare: o veșcă de la o sită veche, carton și hârtie colorată (staniol), un clopoțel, ciucuri din lână policromi și o iconiță înfățișând scena nașterii Domnului. Confecționarea „Stelei“ se face cu mai multă vreme înainte sub supravegherea unuia dintre părinții sau frații mai mari.
Se făcea conturul stelei și se acoperea cu hârtie colorată și pictate cu „stele și luceferi“, „soare și lună“, iar uneori și cu îngeri. Între colțurile „Stelei“ se leagă sfori acoperite cu ciucuri de lână sau franjuri de hârtie și beteală. La mijlocul „Stelei“ se fixează o iconiță și un clopoțel. Pentru a fi purtată „Steaua“ se prinde într-un băț sau se atașează unui arc/scripete din lemn, care îi permite o ingenioasă mișcare înainte și înapoi, pe timpul urăturii (județele Argeș, Sălaj). Textele urăturilor sunt de factură religioasă, provenind din „cărticelele bisericești“, difuzate de preoți și învățători prin sate, încă din secolul al XVIII-lea, pentru „luminarea norodului“.
Lumea mirifică a colindelor românești reflectă aspecte ale tradiției cultului creștin ortodox și aduc totodată un omagiu Nașterii Domnului. Colindatul în satele arhaice românești constau din grupuri de colindători care merg din casă în casă pentru a aduce vestea Nașterii Domnului și pentru a cânta colinde. Nelipsită din ornamentul de crăciun este nuielușa de măr care au primit-o copiii mai neastâmpărați de Sf. Nicolae, crenguță pusă într-un recipient cu apă lângă sobă, la căldură. Dacă nuielușa înflorea până în Ajunul Crăciunului era semn că sfântul l-a iertat pe acel copil și poate fi pusă la loc de cinste în ornamentul de Crăciun. Drept plată colindătorii primesc colaci, mere, nuci sau alte daruri de la gazdele pe care le colindă. Aceste obiceiuri simbolizează generozitatea și bucuria sărbătorilor dar și dorința de a fi om bun pentru a dărui pentru semeni.
Colindele românești au evoluat și s-au diversificat de-a lungul anilor, dar păstrează încă o puternică legătură cu istoria și cultura țării (numai în unele regiuni în care se mai păstrează vie credința noastră strămoșească) iar unele dintre ele pot fi adaptate sau reinterpretate în timp de cele mai multe ori deteriorând nu numai mesajul din colind cât și tradiția colindelor. Sub influența curentelor de peste hotarele țării, tradiții de al rit religios față de cel ortodox obiceiul colindelor se deteriorează, ba mai mult sunt simplificate și distorsionate în mod constant.
Oamenii moderni au perceput într-un mod greșit aceste sărbători. În zilele noastre, sărbătoarea Crăciunului este la fel de prigonită la fel ca în perioada comunismului. Perioada de post a fost practic desființată, prin zecile de târguri și manifestări la care se consumă carne.
Vinovați de acest lucru suntem noi, oamenii atât de captivați de evenimentele și produsele comerciale, cât și într-o oarecare măsură mass-media, care a ales să promoveze de cele mai multe ori colinde compuse ,,pe genunchi” dar și cântate într-o limbă diferită de limba noastră românească, adevărate imnuri protestante importate din bisericile americane de parcă nouă românilor ne-ar fi rușine cu limba română. Aproape că ne mândrim că suntem români pe 1 Decembrie, etalăm cu opulență steagul românesc aproape peste tot dar apoi preferăm limba engleză în felicitări și urări.
Urările fie că sunt trimise de pe gadgeturi moderne sau în format letric nu mai sunt SĂRBĂTORI FERICITE sau CRĂCIUN FERICIT ci Happy Hollyday și Merry Christmas.
Dintre toate sărbătorile care marchează existenta umană, cele dedicate Anului Nou cunosc cea mai impresionantă extindere în timp și în spațiu care ține de pe 20 – 25 decembrie – 6 ianuarie Boboteaza. Omul, încă de la începuturile existenței sale, s-a simțit integrat direct în univers în tot ceea ce exprimă acesta în toată evoluția sa. Omul se simțea alături nu numai de animale, dar și de plante, de minerale, de astrele de pe bolta cerească.
Aceste credințe le purtăm și noi în profunzimea psihicului nostru deoarece gândirea rațională are rădăcini în subconștient și în inconștient, unde am testat moduri ancestrale de gândire. Obiceiurile care însoțesc sărbătorile dedicate Anului Nou, au evoluat și totodată au involuat de-a lungul timpurilor, în funcție de condițiile istorice sau sociale. Oricum, aproape întreaga omenire a trecut de la viziunea magică a universului la cea religioasă, dar credința în magie s-a păstrat, s-a ascuns undeva în lumea obiceiurilor. Noi, românii, suntem poate cei mai bogați europeni în privința conservării vechilor cutume, deși nu suntem întotdeauna conștienți de aceasta.
Sărbătorile Anului Nou sunt repartizate actualmente pe parcursul celor 12-17 zile sacre care încep de la Sf. Ignațiu – Crăciun, 25 decembrie, până la Bobotează, 6 ianuarie. Creștinismul deschide triumfal perioada de sărbătoare prin Sf. Ignațiu, sacrificarea ritualică a godacului din ogradă, apoi cu cele trei zile ale Crăciunului în care se exprimă bucuria nașterii Domnului nostru Iisus Hristos. Zilele acestea sunt precedate de perioada de post, de purificarea care ne face vrednici de a percepe misterul divinității. Relatările evanghelice și legendele populare se armonizează atunci când este evocat acest moment.
Din nefericire, această sărbătoare reprezentativă a creștinătății ,,CRĂCIUNUL” a fost cea mai prigonită. În timpul comunismului, Crăciunul a fost interzis și înlocuit cu ,,Dedi Moroz”, respectiv MoșGerilă, venit din friguroasele sfere rusești cu interdicția de a frecventa locașurile de cult creștine. Și în zilele noastre, sărbătorile Crăciunul sunt la fel de prigonite ca în trecut, dar cu metode mult mai rafinate.
Credința însă în Hristos, și celebrarea nașterii sale s-a păstrat în popor cu toate interzicerile rusești sau falsificările contemporane ale esenței creștine a sărbătorii. Să mai amintim că data precisă de 25 decembrie a fost stabilită în anul 1231 d. Hr. de Iulius Sextus Africanus și a fost pus în practică la Roma în anul 331. Colindele care însoțesc sărbătoarea au fost inițial respinse de biserică, care pe parcurs însă și-a adaptat spiritul popular și a îmbrățișat gândurile cu un nou conținut și o formă artistică superioară.
Adevărata izbucnire a valorilor folclorice este legată însă de sărbătorirea propriu-zisă a trecerii dintre ani în special în Moldova. Dacă în Transilvania, Crăciunul cumulează majoritatea obiceiurilor, în Moldova, tara dacilor liberi și a carpilor, vechile trăiri își spun cuvântul cu toată forța lor artistică și cu imensă bogăție de tradiții. De cele mai multe ori, sub un aspect de voioșie, de amuzament, vechile credințe ies la iveală mai ales pentru cine are capacitatea să le discearnă în noianul amuzamentelor.
Când ascultăm un colind străvechi cum ar fi “Leroilea” de la Pogonești și suntem atenți la text, ne dăm seama că povestea tânărului vânător din colind înseamnă un proces de inițiere, de trecere a acestuia în rândul tinerilor necăsătoriți în cel al bărbaților. De asemenea, în câteva versuri aflăm că pereții casei viitorului gospodar vor fi făcuți din oasele animalelor vânate, ceea ce arheologii au descoperit în așezări vechi de zeci de mii de ani. Să mai amintim că jocul caprei poate fi detectat în peșterile din sudul Franței în urmă cu 30.000 de ani.
Pornirea cetei de colindători se făcea odinioară într-o ordine bine stabilită începând de la notabilitățile satului: mai întâi la preot, care trebuia să dea și binecuvântarea respectivei cete. Apoi se colinda la primar, la notar și la învățător. Urmau la rând sătenii: casă după casă, uliță după uliță, cătun după cătun, până se termina întreaga așezare. În ceea ce privește modul de desfășurare al colindatului precizăm că întreaga ceată intră în curțile gospodăriilor, iar după o scurtă colindă interpretată afară, la ușă sau la fereastră (de aici și numele acestor colinde), Vătaful întreabă dacă sunt primiți. Gazda le iese în întâmpinare, îi poftește în casă, invitându-i să se așeze pe lavițele/scaunele din jurul mesei cu daruri. Acesta este locul de onoare din casa tradițională, unde țăranii își invită oaspeții cei mai de vază. În funcție de statutul profesional. Vătaful comandă cetei să cânte o colindă adecvată: de păstor, de vânător, de pescar, de agricultor etc. de asemeni alături de acestea se mai pot cânta colinde speciale pentru fată și fecior, prunci sau tineri căsătoriți. În casele unde trăiesc foști colindători, azi bătrâni cu plete albe, ceata interpretează: Colinda șarpelui, Colinda leului, Colinda cerbului sau Colinda lui Crăciun și a Sfântului Petru. În momentul când se termină de cântat cele 2-3 colinde solicitate de gazde, Vătaful are datoria de a-i întreba, încă odată, dacă mai doresc să interpreteze altă colindă. Având în vedere asemenea solicitări, repertoriul unei cete de colindători poate reuni peste 30-40 de colinde în cadrul aceluiași sat.
Darurile oferite colindătorilor, frumos etalate pe masă, sunt alcătuite din produse care îndeplinesc și anumite funcții simbolice: ele au statut de ofrandă rituală. Colacul, fuiorul de cânepă, merele, brânza, cârnații, carnea, slănina, țuica, vinul sunt „închinate“ de Vătaf pe rând, printr-o „mulțămită“, text versificat care glorifică munca gospodarilor și fertilitatea pământului. Fiecare „mulțămită“ este o creație literară de mare frumusețe poetică ce transfigurează metaforic procesul muncii de obținere a fiecărui aliment. Cel mai frumos poem, cu cele mai expresive imagini este „mulțămita colacului“. Poezia echivalează cu un rit de inițiere care, ca și Plugușorul, poate fi considerată o adevărată cosmogonie a muncii câmpului (agricultorului). Acțiunea se petrece într-o „epocă de aur“ a omenirii, când un erou civilizator îi învață pe oameni cum să cultive pământul și să obțină recolte fabuloase.
După rostirea „mulțămitei“, Vătaful pune darurile în traistele sau desagii purtați de anumiți feciori din ceată numiți „desăgari“, „cai“ sau „iepe“. În unele sate din Muntenia darurile colindătorilor sunt puse pe cozi de furcă: colac, carne și iar un colac, tot așa până se umple. Ele se poartă la vedere, în drumul de la o casă la alte. În multe zone din Transilvania și Banat cetele de colindători își anunță sosirea printr-o „colindă de drum“. Aceasta este interpretată într-un ritm mai alert având ca acompaniament muzical fluierul, cimpoiul sau taragotul. În unele localități colinda este acompaniată doar de tam-tamul tobelor bătute de fiecare fecior din ceată. Însăși forma de colindat din aceste sate poartă numele de „colindatul cu doba“.
Având în vedere funcțiile propițiatoare îndeplinite de ceata colindătorilor există încă în multe sate credința că ducă nu ești colindat, nu-ți va merge bine în anul care vine. Pentru acest motiv, colindătorii au datoria de a nu ocoli nici o gospodărie din sat, indiferent de poziția socială și statul civil al familiilor. Sărac sau bogat, căsătorit sau văduv, singur sau înconjurat de nurori și nepoți, la Crăciun fiecare se pregătește cu cele îndătinate și așteaptă cu emoție sosirea colindătorilor. „Fără colindători, Crăciunul nu-i Crăciun“ spun adesea bătrânii satelor, dornici să-i asculte mereu, cât timp mai sunt printre noi.
Asistăm neputincioși la o secularizare a obiceiurilor și tradițiilor satului românesc. Colindatul, cel mai cunoscut obicei de Crăciun, nu mai este practicat de oricine. Dacă înainte nu era casă să nu fie colindată, și nu doar de un grup, ci de cât mai multe, astăzi glasurile colindătorilor mai intră în casele gospodarilor doar prin intermediul radioului și televiziunii sau al compilațiilor audio, dezgolite parcă de bucuria și trăirea vestitorilor Nașterii Domnului. Cu îndemnul de a lăsa sfiala deoparte și a pleca ,,printre case a colinda”, vă propunem o întoarcere în timp, în lumea satului de altădată, în Ajunul Nașterii Pruncului Sfânt, prin gura și amintirile unor ierarhi ai Bisericii noastre. Înaintea industrializării și a consumerismului când era calculatorului încă nu pusese stăpânire pe tineri, adulți sau bătrâni în preajma sărbătorilor de iarnă erau clipe frumoase petrecute alături de familie și de modul simplu și arhaic dar plin de spirit românesc în care cu mic cu mare se pregăteau pentru întâmpinarea Nașterii Domnului. Din două părți venea bucuria sărbătorii Nașterii Domnului, în primul rând pentru bucate și în al doilea pentru că primeam haine noi, iar casa era proaspăt văruită și curățită de către mama Safta și bunica Simina, și astfel intram cu un alt aer în casă, ca într-o casă nouă. De sfintele sărbători totdeauna aveam bucuria aceasta, pentru că eram toate rudele împreună cu părinții. De Crăciun și de Paști căutam să fim acasă toți, să nu fim plecați pe drum, pe undeva, prin urmare, era familia întreagă, de sărbători eram cu toții acasă, în jurul mesei și la gura sobei. Părinții noștri uitau de toate necazurile și de toate supărările și ne povesteau de copilăria lor, cum a fost la vremea lor, cum erau vecinii și rudele.
Puritatea, curăția sufletească și decența manifestărilor creștinești din copilărie, din familie și din sat, evident cu Biserica în frunte, rămân repere neșterse din patrimoniul nostru de inimă!
Lumea însă se schimbă și cu toții observăm acest aspect. Cu schimbarea mentalității, satul pierde din importanța sa spirituală, tradițională și culturală. În fond, satul era într-o ,,Liturghie” comunitară a bucuriei zile în șir. Oamenii intrau bucuroși în ,,duhul sărbătorii” iar ,,duhul sărbătorii” penetra sufletele, provoca reconcilierea și asigura cel mai bun cadru al comuniunii, al întru-ajutorării și al solidarității.
Credem cu tărie prin pierderea identității noastre ca popor că nu ne vom mai întoarce la satul de odinioară, ci mai curând va trebui să interiorizăm, să studiem, să cercetăm și să preluăm ceea ce se poate prelua din tezaurul nemuritor al datinilor, dar pe fondul clar și curat al dreptei credințe despre Nașterea Domnului și despre binefacerea acesteia în redresarea spirituală a vieții noastre, deseori prea secularizată. Dar avem și suficiente mărturii ale redescoperirii, promovării și cultivării tradițiilor sănătoase de Crăciun. Fiecare familie creștină are un rol esențial în această privință. Sunt încă mulți bunici să le predea nepoților frumusețile copilăriei lor și așa vom dăinui cu toții și pot constitui bune exemple de refacere a chipului echilibrat al manifestărilor de Crăciun, în duhul tradițional și în pas cu timpurile pe care le trăim. Este mult loc pentru cultivarea frumuseții și pentru înțelegerea spirituală a darurilor de Crăciun în viața noastră. Cu înțelepciune și cu perseverență, ascultându-i și urmându-i pe cei ce au redescoperit și cultivă datinile sacre, ne putem bucura cu toții de această sfântă sărbătoare uitând de griji și de necazuri împreună cu familia.
Sărbători fericite alături de cei dragi!
Bibliografie:
