Atacul Rusiei asupra Ucrainei este consecința eșecului acesteia de a își realiza prin mijloace pașnice aspirațiilor de dominație asupra spațiului care îi asigură cel mai bine securitatea spre vest în arealul geografic care unește Marea Neagră cu Marea Baltică.
Pentru a înțelege originea acestor aspirații de securitate este nevoie de o explicație și de un arc peste timp.
Rusia a fost mereu nevoită să se confrunte cu invazii devastatoare de la est sau de la vest de Moscova fie e că ne referim la invazia lui Napoleon sau la cea mongolă. Din acest motiv, și-a dorit mereu realizarea apărării militare pe obstacole geografice mult mai ușor de apărat decât întinderea imensă a stepei ruse care este un mediu prin care orice adversar poate pătrunde facil. Apărarea trebuia făcută cât mai departe de marile metropole ruse din Moscova și Sankt Petersburg pentru a conferi spațiului rus acea „profunzime strategica” care va „obosi” orice adversar care încearcă să parcurgă drumul lung necesar pentru a ocupa cele două bijuterii urbane ale Rusiei.
Spre vest cea mai bună apărare este pe linia care unește Marea Neagră cu obstacolele geografice impenetrabile care sunt Delta Dunării, Dunărea și Munții Carpați și mai departe, prin Marea Câmpie Europeană, cu Marea Baltică.
Arcul peste timp de aduce înapoi la revoluția bolșevică din 1917 și la procesul de instaurare a comunismului ca doctrină conducătoare în Rusia Sovietică, succesor al Imperiului Țarist. Procesele începute în 1917 au fost răspunsul societății și al lumii ruse la eșecul politic și economic al țarist care nu mai era capabil să asigure cetățenilor obișnuiți nici cele mai elementare condiții de existență, fie ea și cel mai adesea mizeră. Anii care au venit după aceea au adus o recuperare a nivelului de trai și a condițiilor de viață nu prin impunerea unui sistem funcțional și înfloritor ci prin organizarea disciplinată a întregii populații și a întregii societăți cu scopul de a plasa clasele sociale cele mai numeroase ale agricultorilor și muncitorilor în centrul atenției în ceea ce privește împărțirea resurselor și a beneficiilor.
În același timp, restul claselor sociale caracterizate ca fiind „subversive” au fost reprimate pentru a nu mai consuma din avutul sovietic. Recuperarea produsă atunci nu a fost altceva decât o îndreptare a dezechilibrelor pe care le-a produs regimul feudal rus prelungit nedrept și anacronic până la 1917. Forța acestui imperiu feudal târziu nu a fost regimul său politic ci a fost dată întotdeauna de marea calitate a unei cantității imense acumulate treptat prin cuprinderea pe rând și cu forța a vecinilor celor mai slabi. Așa cum un bulgăre de zăpadă se mărește pe măsură ce se rostogolește prin omăt, Imperiul Rus s-a format prin cuceriri rostogolite peste hotarele sale prin victorii asupra unor adversari care mereu au fost mult mai mici și mult mai slabi sau beneficiind de ajutorul din străinătate al celor care aveau interesul ca bulgărele să nu se spargă deocamdată.
Așa a ajuns Rusia la apogeul puterii și întinderii sale geografice chiar înainte de a se plămădi în U.R.S.S. pentru ca mai apoi întreaga perioadă sovietică și comunistă să nu fie altceva decât un răstimp de agonie a gigantului euro-asiatic, o perioadă în care acesta a fost ținut în viață sub perfuzii. După ce a supraviețuit miraculos cu ajutorul prietenilor din vest transformării din U.R.S.S. în Federația Rusă și a dobândit un suflu nou, Moscova rămâne singura mare putere a cărei securitate a teritoriului său imens poate fi garantată doar dacă ocupă și linia Carpaților și a Dunării trecând mai întâi prin Ucraina, pe lângă alte 7-8 obstacole naturale din afara Europei.
Unii analiști au evaluat procesul devenirii Rusiei ca mare putere și nu văd ca fiind surprinzătoare transformarea artificială a Rusiei din putere regională în mare putere globală în 1945 după victoria aliaților în cel de-al doilea război mondial. Deși Rusia nu ar fi putut câștiga acel mare război fără ajutorul extern uriaș și determinant pentru supraviețuirea sa în fața Germaniei naziste și deși era practic distrusă și falimentară după război, același lucru era valabil, cu excepția Statelor Unite ale Americii, și pentru restul puterilor învingătoare care s-au regăsit împreună ca membri permanenți în Consiliul de Securitate al O.N.U. pentru ca ulterior să li se alăture China. Aceleași voci mai sugerează și faptul că organizarea de atunci a Consiliului de Securitate era doar rezultatul unei viziuni de a reuni în rândul membrilor permanenți ai acestuia puterile care aveau un rol determinant în asigurarea securității pe fiecare dintre continentele lumii.
Referitor la explicația deznodământului de etapă al acestui conflict dintre Rusia și Ucraina unele voci din anticamerele occidentale mi-au sugerat să facem o analiză a istoricului confruntărilor militare și politice pe care Rusia le-a purtat și câștigat până acum fără excepție de la dobândirea statului de mare putere în încercarea de a-și impune dominația politică și ideologică. Prin șirul succeselor de până acum Rusia proiecta imaginea marii sale puteri globale.
Istoria acestor confruntări a început cu invazia militară de succes din 1956 a Ungariei care încerca să se distanțeze de ideologia comunistă impusă de la Moscova.
Ungaria fost invadată rapid și s-a supus după aceea indicațiilor primite doar de la Moscova până la destrămarea U.R.S.S.. A urmat remiza din 1962 din confruntarea din sfera exclusiv politică în legătură cu amplasarea rachetelor cu ogive nucleare în Cuba în urma căreia retragerea sovietică din această insulă a fost urmată de o retragere paritară a ogivelor nucleare americane din Turcia doar 6 luni mai târziu. În această confruntare Moscova și-a atins obiectivul îndepărtării pericolului ogivelor nucleare americane din Turcia doar prin folosirea de mijloace militare și politice dar prin evitarea confruntării directe și a distrugerilor și a pierderilor de vieți omenești generate printr-un război adevărat.
Pasul de succes următor a fost strivirea „primăverii de la Praga” prin ocuparea militară brutală a Cehoslovaciei din 1968 pentru a opri efervescența ideilor de liberalizare a comunismului ceho-slovac. Anul 1979 aduce invazia în Afganistan când militarii ruși au năvălit aproape nestingheriți în statul islamic. Victoria sovietică a fost asigurată repede prin securizarea capitalei Kabul și a principalelor centre urbane și prin impunerea unui regim politic supus total Moscovei. Mai apoi, într-un război de gherilă cu rebelii islamici mujahedini din zonele rurale întinse din Afganistan, sovieticii au irosit numeroase resurse materiale și vieți omenești. Atunci când interesul sprijinirii unui regim loial la Kabul a părăsit agenda prin schimbarea liderului sovietic cu reformatorul M.S. Gorbaciov, totul a încetat printr-o retragere în urma căreia țara macilor s-a cufundat într-un lung război civil pentru că puterea impusă de sovietici nu putea supraviețui fără sprijinul militar al acestora. După destrămarea U.R.S.S., în 1992, Federația Rusă a dat dovada superiorității sale mai întâi împotriva statalității și suveranității nou formatei Republici a Moldovei, o fostă provincie răpită României și o țară fără forțe armate.
Împotriva milițienilor și voluntarilor moldoveni a repurtat o victorie rapidă Armata a XIV-a a U.R.S.S. aflată acum în subordinea Rusiei și dislocată pe teritoriul ocupat vremelnic de către Transnistria separatistă. Apoi, Moscova a pornit încă o operațiune militară care avea să se soldeze până la urmă cu un succes de răsunet iar aici este vorba de intervențiile brutale în războiul civil din Cecenia dintre 1992 și 1996 și dintre 1999 și 2001. Victoria Moscovei împotriva micii republici din Caucaz a fost totală nu doar prin rezultatul confruntării militare ci și mai ales prin nivelul distrugerilor pe care rușii au fost nevoiți să le provoace infrastructurii și construcțiilor civile și industriale din teritoriilor stăpânite de către insurgenți, condiții sin equa non pentru victoria lor armată. Capitala Groznâi a fost ștearsă de pe fața pământului.
O componentă a victoriei în Cecenia a fost și predarea controlului total și aproape dinastic asupra provinciei unui clan dintre membrii insurgenților care a trădat în favoarea Moscovei. În 2008 Rusia a învins rapid și Georgia pe care a invadat-o pentru a o pedepsi și pentru încerca să adera la N.A.T.O.. La fel a făcut și în 2014 cu Ucraina căreia i-a răpit Crimea fără să se tragă mai mult de câteva zeci de focuri de armă dar și o parte din Donbass unde s-au format miliții luptătoare insurgente cu sprijinul Moscovei care, aparent, marca o nouă victorie prin înghețarea încă unui conflict într-o țară fostă membră a U.R.S.S.. Din 2015 Rusia a deschis încă un teatru de luptă în Asia. Forțele sale armate au intervenit decisiv împotriva unor grupuri de insurgenți care aproape îl învinseseră pe dictatorul Bashar al-Assad. În Siria a strivit nu doar firavele forțe rebele dar și orașul Alep pe care l-a șters efectiv de pe fața planetei pentru a îl putea ocupa. Până azi regimul sirian rămâne dependent de forțele ruse.
Anul 2022 a debutat cu o Rusie mare putere globală care de când a dobândit cu noroc acest statut și-a atins obiectivele militare și strategice mai mereu și a arătat tuturor celor din vecinătatea ei că nu se pot opune când vine vorba despre interesele Moscovei. Rusia părea invincibilă și descuraja pe oricine dorea să o atace prin imensul său arsenal nuclear. Spre surprinderea Moscovei și a întregii lumi, acestei realități i s-a opus un fost aliat: Ucraina.
Invadată din nou în 2022 dar de data aceasta în mod fățiș de către o Rusie care dorea să poată revendica în mod oficial victoria, Ucraina a devenit prima țară atacată de către Rusia din 1945 și până azi pe care aceasta nu o ocupă într-un parcurs scurt de timp. E și prima țară a cărei capitală Rusia nu reușește să o încercuiască în același fel de răstimp. Când a mai fost o victorie a Rusiei condiționată de ajutorul din China, Iran, Siria, Cecenia și Coreea de Nord? Se naște și o altă o întrebare firească: De ce o mare putere ca Rusia nu poate învinge Ucraina?
Analizând conflictele prezentate anterior, se pate spune că Moscova a fost mai mereu victorioasă dar în rândul planificatorilor militari din capitala succesivă a U.R.S.S. și a Federației Ruse supraviețuiește din 1945 și până azi o „timiditate strategică” în afirmarea caracterului acesteia de mare putere care este trădată de preferința pentru alegerea unor adversari care sunt cel mai adesea mult inferiori statului agresor Rusia și care au, mai întotdeauna, demografii și resurse mult mai mărunte. Apetența acestor planificatori pentru angajarea în luptă exclusiv a unor adversari foarte slabi contrastează puternic cu statutul unei mari puteri pentru că aceasta poate prin definiție să angajeze adversari de orice calibru pentru că victoria îi va fi cel puțin sigură dacă nu chiar facilă.
Voci din lumea informațiilor spun că imaginea Rusiei de mare putere a fost întreținută în mod fals de cei 77 de ani în care aceasta s-a confruntat doar cu adversari de rang mult inferior și în care în confruntarea cu adversarii cu adevărat redutabili Rusia a ales calea rezolvării disputelor pe cale politică. Pare că Rusia nu a fost niciodată o mare putere nici prin prisma autoevaluării. Cum adversarul ales de data aceasta este cel mai redutabil din ultimii 77 de ani pentru că are cea mai mare întindere geografică și cea mai mare demografie dintre cei anteriori și beneficiază de un sprijin internațional net superior celor ale statelor atacate în trecut dar și superior tot net celui de care beneficiază Rusia în prezent este posibil să asistăm la relevarea adevărului ascuns așa mult timp: Rusia nu este și nu a fost niciodată o mare putere.
Dovada ne-o vor da luptătorii ucraineni pentru că o mare putere nu poate încheia confruntarea cu niciun adversar decât printr-o victorie. Ori, după cum evoluează lucrurile până acum o victorie a Rusiei pare imposibilă. Să fie acesta pragul în care se va sparge bulgărele rusesc?
Urmareste cele mai noi stiri din Barlad spinos.ro pe Facebook si pe Instagram Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de știri și informații pe Spinos Media.
