Eu și restul lumii
Previous, in “Me and the rest of the world.”
Lumea se îmbogățește cu încă un căpos. În octombrie ‘67 vede lumina lumii cel care va deveni Caiafa mahalalei din Cartier Deal. Dar greul primilor ani a trecut. În sfârșit, a depășit faza buclelor și pupicilor și începe să se contureze ca membru al unei familii care avea de toate : părinți, bunici, un frate, pisici, sobe cu plită, curte și veceu betonat, cu ecou.
Ce avea să urmeze a eliberat un resort ascuns adânc în firea lui : Cataroiul iese în lume. Își face gașcă și începe să “demoleze” mahalaua. Traficul la gard se intensifica și descoperă cum se tratează urmele vergilor de salcâm : pătrunjel mestecat pasta și intins pe vârci.
Eu, bâlciul și televizorul. La școală, în prima clasă .
Treaba mergea bine. Gașca era sudată, începeau meciurile de fotbal în curba străzii, unde era mai larga, chiar in dreptul gardului lui Vasia. Dupa fiecare meci fluierele picioarelor erau vinete și umflate. Se dădea mult la cotoaie. Iar pe genunchi începeau să apară zgăncile. Fac o paranteză : tare mult îmi plăcea să le decojesc! Zgăncile, adică.
Numai că trei evenimente aveau să ne schimbe total programul și aveau să ne limiteze puțin halunga. Pentru că,într-o zi, părinții mei au plecat în târg și, când s-au întors, aveau o cutie mare din carton. Ce să fie, ce să fie? Un televizor. Băi, băiatule băi! Băi,băiatule!! Gata! Ne-am scos!
Nu știu dacă vor înțelege mulți ce spun acuma dar, la vremea aia, să ai un televizor în casă era ca și cum îți parchează acum cineva un merțan la poartă! Fără exagerare.
Era un televizor frumos. Avea câteva butoane, un ecran gri, care se lumina greu după ce butonul de pornire făcea “pac”. Mergea la antenă. În sfârșit, se auzeau și noi în curte mult râșnițele :”Mai la dreapta! Mai la stânga! Stop. Gata, se vede bine.”
Ei, și așa programul meu de joacă s-a dat total peste cap.
Așa cum se dădea imaginea televizorului uneori. Însă tata, care cum vă spuneam, se pricepea la orice, a găsit în spate un șurubel care regla imaginea astfel încât Sanda Țăranu nu mai făcea pe acrobata. Din aceeași zi , factorul poștal nu mai punea la cutie numai Scânteia. Punea și programul TV. Ăla de trebuia tăiat la marginea de sus ca să îl poți deschide.
Iar curând am legat o prietenie strânsă cu domnul Săndulescu, cel care locuia mai jos pe uliță și care repara televizoare. Și avea tot timpul în stoc o PL. O lampă care, al dracului, se ardea tocmai când Mannix își lua una în ceafă. Și până venea nea Săndulescu din vale … nu mai aflam cine l-a altoit pe Mannix.
Luni seara, roman foileton. Marți seara, teatru TV, miercuri dimineața, “În alb și negru”. Miercuri seara … eiiii?! “Telecinemateca”. Joi serial științific, vineri film, sâmbătă și duminica … o comoară!
Glume, filme, varietăți, Bocăneț, Toma Caragiu, Mannix, Columbo …. Album duminical și, ceva mai târziu, fenomenalul Tudor Vornicu. Și perla coroanei : Teleenciclopedia și vocea lui Florian Pitiș.
Seara, la film, mama era de serviciu. Citea subtitrarea la filme. Eu și frate’miu încă nu citeam bine, bunica nu vedea scrisu’ așa că mama ținea discursuri ore întregi. Irina Nistor ar fi crăpat de ciudă dacă ar fi auzit ce dicție își formase mama. Cred că și acum, când se uită la un film, are așa, o pornire, să citească titlul! Și subtitrarea.
Pentru televizor mama a rezervat o comodă cu vitrină și rafturi. Televizorul era în odaia din vale. Opus lui erau așa : soba de la intrare, un scaun pentru bunicul, unul pentru bunica și un recamier unde se înghesuiau cei cu numele de Man. Invariabil, înaintea fiecărui film, bunica îmi aducea un colț de pâine cu zahăr la mijloc sau coajă de pâine albă, tot cu zahăr și presărat cu apă. Uneori mama stătea pe un scaun, mai în față. Nu toate filmele aveau titrarea clară și mai era și în alb și negru.
Așa chestie importantă ce devenise televizorul în viața noastră, nu vă puteți imagina. Evenimentul nu a mai fost egalat decât când bunicul a cumpărat un radio din ăla cu difuzor mare, multe butoane și pick up deasupra. Acela da, a fost la fel de memorabil. Seara nu mai adormeam în liniște. Ne punea mama plăci. Riccardo del Turco, Giani Morandi, Cerbul de Aur … Ehe! Aveam un raft plin cu plăci.
Numai că televizorul a cam tulburat viața de gașcă.
Nu știu cum reușeau ăștia să se adune la fotbal tocmai când rula încă un episod din “Pierduți în spațiu”. Dar reușeau. Așa că a trebuit să aleg ce fac în după amiaza zilelor de duminica. Cu regret, am ales “Pierduți în spațiu ”. Și “ Planeta giganților” sau “Linia maritima Onedin”. Mai ales că seara înduram și cumplita umilință la care ne supunea mama, chemându-ne, fix când se difuzau “O mie și una de seri”. Vă dați seama ce comentarii lăsam în urma noastră.
Dar iata că vine si al doilea eveniment care ne îmbogățește viața.
August, cald, senin si … vine bâlciul! Oho, ho! Fraților! Bâlciul vechi, mare, din Obor, pe malul Bârladului. Adica râului Bârlad. Păi, ne pregăteam o zi întreagă pentru o seară la bâlci. Haine, spălat, pieptănat … După primul episod de bâlci chiar m-am întrebat de ce ne mai spală mama, căci veneam acasă cenușii de la praful frământat de sute de oameni în bătătura bâlciului. Însă important era cum intrai în bâlci, nu cum ieșeai. Bere, mici, circ ambulant, femeia cu barbă, lanțuri si ijuri, bărci, mașinile și călușei. O nebunie.
Numai că altă “tragedia” s-a abătut pe capul meu. Îmi cumpărase mama sandale noi. Dar nu, nu! La bâlcimergi cu alea vechi. Ei, aici Caiafa și-a arătat colții. Era de neconceput. Nu era destul că mă încălța în sandale, ca pe fete. Dar nici să nu pășesc în bâlci cu sandale noi?! Și dă-i cu goarna. Până la urmă m-am scos. De tot. Că mi-au dat sandalele noi ,dar în bâlci am rupt o cordea. Na! Acuma chiar devenisem inamicul familiei nr. 1!
În fine! Televizor, bâlci, … Nu pot să nu ma gândesc ce diferență față de vremurile de azi. Atunci tehnologia ne aduna pe toți la un loc, familii intregi. Azi, fiecare e cu plasma și mobilul lui.
Ce să faci? N-ai ce să faci! Evoluție și civilizație. Dar așa o civilizație care să ne despartă , mai bine lipsă și ducă-se pe pustie. Deși , ar trebui să-mi mușc limba, că ce scriu acum tot pe telefon scriu. Complicat!
Și vine și al treilea eveniment.
Era o zi destul de mohorâtă, de sfârșit de august. Sau început de septembrie. La poartă bate cineva. Tata deschide poarta și în curte intră un domn scund, îmbrăcat în costum gri, cu cravată și camașă albă. Se recomandă : Soare Constantin, învățător. Venise cu caietul de înscriere la școală.
Extraordinar. A intrat în casă, s-a asezat la masă, a deschis un caiet gros, a dat câteva pagini și găsește : Man Silviu Marian. Adică eu! Clasa I-a D!
Este foarte greu să vă descriu emoția. Domnul învățător era, cum vă spuneam, scund șci cam bondoc. Dar eu îl vedeam atunci ca un adevărat titan. Pentru că, în curând , viața mi se va schimba total. Din nou. Începeam școala. Iar acolo, altă gașcă, alt teritoriu. Și alți oameni care vor avea neșansa să se intersecteze cu Caiafa, Cataroiul din cartierul din deal.
Începea lungul drum al educației mele. 18 ani plus vreo trei supliment în coadă. Lumea, așa cum o știau unii, avea să se schimbe. Caiafa învață să citească. Și să scrie. Pentru că, nu-i așa, altfel nu mai citeați rândurile astea.
Mie chiar mi-a plăcut la școală. Prieteni noi, teritorii necunoscute, cărți … Dacă nu era matematica, eram în stare să campez în curtea școlii și să-mi fac temele la lumina focului de tabăra. Oricum, vorba mamii : “Poate așa îți mai vine mintea la cap”. Pe dracu’! Păi,mi-a venit mintea la cap până am descoperit, împreună cu Viorel O, magazia de cărbuni. Așa jeg ce adunam sub manșete … nici la zlătari nu vedeai! Și cărbunii brichetă pentru bulgăreală … erau berechet.
Bineînțeles, nu erau ca bulgării de zăpada. Dar ,era un bun antrenament pentru zilele de iarnă când așteptam fetele sa le bulgărim. Și să le mozolim. Ce e aia “mozolit” cu zăpadă? Las’ că intră fetele și vă explică ele. Ce pot să mai spun este că acest mozolit, cu zăpada, ani mai târziu, era un foarte bun pretext ca să ne alunece mâna și puțin mai jos de clavicula. Dar , cu acest subiect mă opresc aici.
A fost o perioada extraordinară în viața mea. Era o perioada extraordinară în toată țara.
Anii ‘70 au fost cei mai frumoși din viața multora. Nimeni, nici măcar un minut, nu si-a imaginat ce avea să vină. Dar, atunci era bine. Aveam de toate. Alimentara din deal era plină. Îmi amintesc de rafturile încărcate cu iepurași din ciocolată, cutii cu bomboane, conservele și borcanele cu etichete lipite strâmb, borcanele alea pătrate din care luam stafide la cornet și mirosul de pâine rumenită și proaspăta, de la raionul din dreapta, cum intrai. Acolo unde tata lua un sfert de pâine intermediară și o sută cinzeci de costiță afumată, la pachet.
Dar ,cel mai important era chioșcul cu înghețată din colțul străzii. Cum o luai în jos de pe strada cimitirului către bariera. Băi , băieților! Măi, fetelor! Înghețata cu vanilie, în borcan din plastic cu lingurițe! Să te îneci cu pofta-n gât! 3 lei bucata. Din momentul acela, toate rugăciunile către parinți aveau un preț nou : 3 lei. Alături de 8 lei mașinuța din plastic cu cabina roșie și roți negre, 4.50 lei pistolul de “cauboy” din plastic și, ocazional, tot 4.50 lei biletul la Cinema Victoria. Așa buget … nu mai văzusem până atunci.
Numai că la fiecare “rectificare” mama punea pe lista numai o parte dintre ele. Eram departe de perioada când în vârf de cheltuială puneam Cinema! Înghețata era mai la îndemână și oricum Mannix mai avea până să se termine.
Interesant era altceva. La vremea aceea laptele proaspăt venea dis de dimineața, înainte să se deschidă Alimentara. Erau grătare din sârmă, cu sticle din alea cu gura largă. În care intra perfect o monedă de trei lei. Îmi amintesc că, înainte să plec la școală, ma trimitea mama în deal, la Alimentara, cu o sticlă goală și o moneda în ea. Puneam sticla goală în grătar, luam una plină și veneam acasă. Era un nenea acolo care stătea. Însă eu nu l-am văzut niciodată treaz.
Dar , uimitor îmi pare acum, privind înapoi la acea vreme, altceva. Nici prin gând nu ne trecea să nu punem acolo sticla goală și cu prețul în ea și să luăm sticla plină. Toți făceau la fel. Sticla goală cu 3 lei și sticla de lapte. Și, parol d’honor … 3 lei era o înghețată. Sau șapte Apolonia la cornet de hârtie, de la tutungeria de mai de vale de Alimentara. După caz și persoană.
Și începe școala!
Se formase un ritual, moștenit de la frate’miu. Ne ducea bunicul la școală și ne și lua apoi, după patru ore. La început am fost încântat. Avea cine să ne ducă ghiozdanele. Numai că l-am prins o dată când îmi cotrobăia prin caiete, prin ghiozdan. Atât a fost de ajuns. Caiafa s-a reactivat! Cum vine asta? Să mă controleze el pe mine? Scandal! Măcel! Ne-a știut toata mahalaua. Și, de atunci, m-am dus singur la școală. Pe ulița îngustă și ornată cu rahați cu moț, pe asfalt până la Toma, dincolo de crâșma de pe colț și de unde venea miros de vin ieftin și urina depusă în spatele gardului, la dreapta pe trotuar, până la școală. Și … viciversa, la prânz.
Cum spuneam, îmi plăcea la școală. Și chiar nu înțelegeam de ce unii, odata ajunși în bancă, în prima zi, urlau și plângeau ca apucații. Nu știau ce pierd. Bastonașe, cârje, cerculețe … Mă rog, de astea am trecut ușor. Avusese mama grijă să ne arate câte ceva înainte de școală. Apoi a urmat cel mai important lucru din viața mea : am învățat să citesc! Extraordinar! Care va sa zică … aveam casa plină de cărți, altceva ce aveam de făcut? Bineînțeles, asta a însemnat încă o fractura în timpul foarte scurt (he, he) în care eram treaz și umblatoriu. Pentru că aveam așa : școală, gașcă, citit, filme!
Complicat. Dar , am reușit să le împac pe toate. Pentru că foarte repede am descoperit o metoda simplă. Care urmărea principiul una-i una, doua-s mai multe. Așa că imediat ce ajungeam acasă de la școală, mâncam și îmi făceam lecțiile. Apoi eram liber pe strada. Seara, cu toate ironiile rostite ale găștii, mă retrăgeam spre casă și prindeam toate filmele și serialele de la televizor. Simplu!
Aveam o clasă frumoasa. Mă rog, cel puțin așa o vedeam eu.
Erau și fete mai frumoase pe la C sau B , dar … ale noastre erau mai frumoase ca ale lor. Na, sâc! Eram cam la paritate, așa, băieți cu fete. Dar , nu ne plângeam. În clasă aveam și de unele , și de altele. În afară de C, la fotbal nu prea ne bătea nimeni. Mai ales printr-a 7-a, a 8-a, când îl aveam pe R în echipă. Făcea și atletism. Așa că alerga el pentru toți. Eram buni și la concursuri. Dar, asta mai târziu.
Cum spuneam, frumoasă viață . Cu câteva excepții. Că niciodata nu am înțeles de ce se difuza Tarzan sâmbătă dimineața, când noi eram la școală. Și nici de ce, la premiere, părinții cumpărau cărțile din premiu. Ca altfel, de Minulescu și “ Povești nemuritoare” nu mai scăpam. Apropo , de premii. Când a fost lansată seria “ Frăția inelului” și “Hobbitul” mi-am amintit. Cartea pe care mama a cumpărat-o pentru premiul meu, în clasa a II-a … ia ghiciți? “O poveste cu un hobbit”!!!! Dacă aș fi știut, dacă aș fi știut …
O altă chestie pe care nu o înțelegeam erau cadourile de Moș Gerilă. Că la vremea aia Moș Crăciun era pe interzis. Se dădeau înainte de vacanța de iarnă. Și al dracului, numai izmene și cămăși de piele primeam. La băieți. Că la fete erau la moda gogoșarii și budigăii. Nu tu un pulover, o canadiană. Nu. Foarte rar, câte un trening. Și, bineînțeles, cine primea izmene, cu atenție arătați și răsuciți pe toate fețele de învățător … apăi să te ții râsete!
Îl iubeam pe învățător. Aproape tot timpul. Cu o singură excepție. Era acel obicei, când era ziua unui copil, se servea clasa cu bomboane la cutie. Da, dar Învățătorul primea o ciocolată întreagă. Și, dupa ce noi îngurgitam rapid bomboana, el se așeza la catedră, desfacea tacticos ambalajul, și mânca toată ciocolata încet, bucățică cu bucățică, tacticos, cu gura închisă, politicos, dar cu buzele umede țuguiate. Toată ciocolata, cam în juma’ de ora. Timp în care noi stăteam liniștiți în banca și… priveam. Asta e! Să-i fie de bine. Așa că ultima dată m-am pus rău de tot cu el. Pentru că, de ziua mea, i-am dat doar o bomboană. Și a mestecat-o la fel de repede ca și noi. Iar ciocolata primită special de la mama, am mâncat-o cu Irina, Mioara și cu Catalin.
Pentru că, nu-i așa, cu Caiafa nu te pui. Ar mai fi capul spart cu coada clopoțelului. Dar pe aia am trecut-o repede cu vederea pentru că am cam meritat-o. Îmi amintesc prima dată când am revăzut cicatricea aia mică, in forma de bumerang : când m-au tuns ăia chilug în armată. Și când am avut acea neobișnuită senzație că dorm direct cu creierul pe pernă. Dar , până colo mai avea să curgă multa apa pe Cacaina.
Și așa au trecut patru ani. Creșteam, am început să citesc și iată că am descoperit o noua pasiune. Primul meu roman citit a fost “Căpitan la 15 ani”. De Jules Verne. Dar adevarata revelație a fost Winetou și Old Surehand. De Karl May. Apoi Căpitan Cassecou, Robur cuceritorul, Doi ani de vacanță. Iar mai târziu l-am descoperit pe D’Artagnan și ai lui muschetari.
Vă voi face acum o mărturisire. O confidență. Acele lecturi m-au influențat enorm. Toți acei eroi, toate acele principii și conduite. Convingerile lor. În timp am început să cred și apoi am fost convins ca un bărbat adevărat este cel care respecta cel mai mult, care este cel mai tolerant și care ajută cât poate, când poate și pe cei mai mulți . Acesta a fost sentimentul sau convingerea care, apoi, nu m-a mai părăsit toata viața. Numai că a venit la pachet cu un efect secundar. Eram foarte slab în confruntări. Îmi venea foarte greu … să răspund cu aceeași monedă. Mai ales în adolescență lucrul asta m-a facut să fiu mai retras și foarte selectiv cu cei cu care socializam. Din fericire, prietenii buni m-au găsit ei pe mine. Așa că am depășit repede acea faza. Dar și azi, când scriu pe rețea( rețeaua de socializare-n.r ) când apar unii care ma înjură … îmi vine foarte greu să continui Conversația. Asta e! O sechela de la o boală grea : lectura!
Așadar, începuse școala. Dar, și vacanțele. La sfârșitul cărora mă apuca nerăbdarea de a mă întoarce din nou în bancă, la fața de bancă mereu pătată de cerneală, la stiloul cu pompiță care tot timpul arunca cerneala aiurea, la ascuțitoarea care rupea mereu vârful creionului, la manualele noi (mai puțin cel de matematica, deh), la colegi, la terenul de fotbal din deal de atelier, la careul cu catarg, la băncile cu scaun batant, rândurile de câte doi pe care le făceam dimineața, la intrare, la tabla neagra pe care o spălam cu oțet și la parchetul cu miros de petroxin.
Asta până când am fost selectat în corul școlii. Și nici aia nu mi-a plăcut. Pentru că, în acele zile de grație, la corul școlii, când nu cântam cântece patriotice, aveam tot timpul un brâu care trecea un râu. “Uite Brâul, trece râul! Și Mândruță, potecuța”. Ieah!
Și ultima amintire urâtă.
Am avut neșansa să învăț bine și să fiu facut pionier în primul val. Pardon de “val”, ca asta e de actualitate. Atunci era “serie”. Am urât acea zi din tot sufletul. Nu era numai uniforma, cămașa care ieșea tot timpul din pantaloni, cravata aia idioată, cu inel din plastic sau din sticlă, pe care îl pierdeam tot timpul. Nici salutul ăla cretin, de parcă ne bătea soarele în ochi. Nu. Ci pentru că noi, cei cu „rezultate bune”, gâfâiam în careu, cu uniforma aia stupidă pe noi, in soare, în timp ce auzeam în deal de atelier, pe terenul de forbal, seria doi care băteau mingea. Asta chiar nu am înțeles niciodată.
Urmareste cele mai noi stiri din Barlad spinos.ro pe Facebook si pe Instagram Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de știri și informații pe Spinos Media.
