Previous in “Me and the rest of the world”

Cataroiul scapă în vacanță. Prima, cea petrecută la Dornești, la Unchiu Lulu, îi aduce Caiafei trei evenimente neplăcute : o întîlnire tete a tete cu un dihor, o bătaie zdravănă pentru că a furat coșurile de nuiele din pod și o întâlnire de gradul III cu un roi de viespi de apă. Dar iată, vine și vacanța de iarna.
Cu Crăciun și banane verzi atârnate de grindă. Dar vine și vara iar. Și să te ții, Caiafo! De data asta, la țară, în Maramu!

E vara iar! Si vacanța mare. Că nu te pui cu Pământul. Se învârte și se înclină. Nu te pui cu el că pierzi. Iarna, primăvară, vară. Adică încă una în deplasare.

Se trezește într-o dimineața tata cu gândul ăl bun. Și-a luat concediu. Gata! Plecăm la Sai, în Maramu’! La scurt timp urmează faza aia sublimă, a pregătirilor. Bagaje, haine, cadouri pentru rude. Merg cu tata la Agenția de Voiaj, dupa colțul magazinului general Bârladul, către CEC. Rezervăm bilete : doi adulți șivdoua jumătăți. Vagon de fumători, că altundeva nu mai erau locuri. Și aflu și vestea rea : 12 ore pe drum. Pfuiii! Bârlad-Brașov, apoi Dej Călători, Baia Mare și de acolo … mai vedem. Era o oprire, undeva la Valea Vinului.

Și plecăm la drum. Hopa-țopa, cu bagaje și sacoșe (cu pachet la drum), în tren. Bineînțeles, unul dintre biletele cu loc avea o dublură. O băbătie care o bagă pe aia cu : “Eu am luat din gară,să fii sănătos!” Așa că tata merge până la Brașov în picioare sau șezând pe o valiză, pe hol. Nu-i bai. Așa mai poate fuma și el o țigară fără să se ofuscheze băbătia. Deși era, nu-i așa, vagon de fumători!

- Reclama-

În fine! Rău de mișcare, greață … toată ziua am băut numai apa. Bașca începe frate’miu : “Hai să numărăm stâlpii din mers, să treacă timpul.” Vai de capu’ meu. După zece stâlpi mă ținea mama de frunte și eu urlam la budă! Dar , dă bunul Dumnezeu și ajungem la Baia Mare fix când pleca rata. Și în juma’ de ora ajungem în Valea Vinului. Și…. pauza.

Nu tu rata, nu tu “Ia-mă nene !”. Nimeni nu mergea la Sai. Al dreaq’, toți mergeau la Baia Mare. Cu excepția unui tractor cu remorca plina cu grâu. Asta e! Hopa sus, în remorcă, pe grâu. Când am ajuns la destinație aveam grâu și în chiloti. Lăsam dâră în urmă. Dar măcar eram la aer curat și nu mai dădeam la boboci.

Aici fac o paranteză. Pentru că am constat ceva uluitor pentru mine la acea vreme. Tata locuia de mult timp în Bârlad. Familie de moldoveni, foarte curând și-a pierdut accentul de maramureșan. Însă din momentul în care a pășit în sat … parcă alcumva nu vorbise decât ca cei de acolo. Uimitor! Aproape instantaneu, orice urmă de moldovenească dispăruse din vorbitea lui. Iar cind ne-am întors acasă … ce credeți! La fel! Era din nou în Moldova, printre noi.

Se întunecase bine când am ajuns. Casa bunicilor după tata era fix la marginea unei păduri. Pădure mare, de brazi înalți și groși la trunchi. Cu doar câteva nopți înainte fusese o furtună mare. Toata liziera fusese culcată la pămînt. Dar asta aveam să vedem a doua zi. Acuma … pupături, îmbrățișări … Tata cu nenea Florea, unchiul meu. Mama cu cumnata. Noi cu verișorii pe care îi vedeam prima data în viață, Dana, Florin și Sorin. Și toată lumea cu bunica. Numai că vine și vestea rea. Bunicul e căzut la pat. Și, probabil, nu o mai duce mult.

Stătea în pat, în odaia mica. Respira greu și tușea des. Bunica mea îi dădea pastile dar și supă de ceapă. Asta îl mai liniștea. Dar avea și multe zile în care se simțea mai bine. Nici nu știai dacă să te bucuri sau să plângi. Pentru că,pentru noi, copiii, a fost ultima șansă să îl vedem în viață. Numai că el nu mai avea mult timp.

M-am dus în spatele casei. Abia îmi venise stomacul la loc după tren, rata și tractor. Și atunci am avut o experiență unică, pe care am retrăit-o mai apoi, numai în Poiana Zânelor, sub Rodna, în 2007. Venea dinspre pădure un aer tare, curat. Și un miros putenic de cetină. Simțeam că se duce până în fundul plămânilor. Și deodata m-am simțit înviorat, odihnit… În noaptea aia nu cred că am dormit mai mult de trei-patru ore. Era acolo, în întuneric, un teritoriu nou. Și neexplorat de Caiafa.

Așadar, bună dimineața! Casa bunicilor era mare ,dar simplă. O odaie mare la intrare. Câteva camere de o parte și de alta. În capăt, bucătăria și cuptorul. Pentru că acolo, fără cuptor pentru pită, nu se putea. În odaia mare de la intrare era o masă lângă perete dar care, trasă în mijlocul odăii, ne cuprindea pe toți. Și dă-i mâncare.

Dimineața, pita caldă unsă cu clisa și tocătura de usturoi. Apoi ciuperci murate tocate mărunt și ținute în zeama de ceapă dulce, cu sare, întinse pe pită și cu o bucățică de clisă. Ouă scrob amestecate cu tocături de verdeață. Am uitat să vă spun : clisă= slănina. Tare ca piatra, tăiată în pătrate mari, ținută la murat și apoi afumată. Ce vorbești, frate? Moartea vegetarienilor.

Și scap in sfârșit la pădure, la halunga. Casa era la drum. De fapt tot satul era o uliță lungă cu case de o parte și de alta. Atit. Case mari, frumoase, de oameni gospodari, cu grădini mari și adevărate livezi de pruni. Că… acolo am mai facut cunoștință cu ceva : palinca!

În curtea casei era o șură mare, înaltă, pentru fân. Lângă ea cotețul cu orătănii. De toate neamurile. Mai jos, spre pădure, era un gard din uluci și apoi curtea mare. Și ca să înțelegeți cât de mare era, acolo puneau porumb și ovăz. Cât să le ajungă un an nutreț la animale. Urma un alt gard și un pârău cu un pârleaz, și un imaș mic. Apoi … pădurea.

Fusese o furtună mare. Se vedea. Trei rânduri de copaci scoși din rădăcina. Sub fiecare era o groapă mare, plină cu apă de ploaie, în care deja mișunau mormoloci și salamandre. În rest brazi înalți, tufe dese de muri, ferigi mari, mici pâlcuri de salcâm și o armată de ciuperci. Din salcâmii aia trăgeam corzi lungi de coajă verde, o uscam si o foloseau ai mei la legat de vie. Așa mult mi-a plăcut asta ca, la plecare, i-am lăsat unchiului un stoc de coarde pentru doi ani buni. Așa.Văzusem pădurea. Ia să vedem și satul.

De pe ulița mare, două case mai la vale se făcea o uliță mica, îngustă, care dădea spre pădure. Iar în capăt se lățea puțin iar acolo, ce să vezi ? Palincăria satului. Nu știam eu de ce măctrosnea mirosul ăla încă de la mijlocul Uliței. Acolo aveau să se întâmple multe. Dar mai târziu.

La intrarea în sat era o biserica mică. Dar era una cu totul și cu totul deosebită. Pentru că era făcută numai din lemn. De la pereții pictați până la acoperișul din șindrila și scoabele groase de la îmbinarea grinzilor. Păcat că nu am poze, să vă arăt. Dar pot să vă spun ce sentiment ciudat, nemaiîntâlnit, simțeai când intrai și te lovea deodată un miros de lemn vechi și fum de lumânare.

Lumina intra prin ferestre mici, pictate și ele. Totul era din lemn și la interior. Icoane din lemn, pictată în ulei. Altarul mic, tot din lemn. Ștergare albe, curate, brodate, sub icoane și în fața altarului. Și un preot bătrân, complet alb la păr, pe cap și-n barbă, și cu straie vechi și ponosite. Dar care avea așa o voce blândă, liniștitoare, parcă te ținea smirnă în fața altarului, la slujbă. Biserica veche, cu preoți bătrâni și oameni cu credință simplă dar puternică.

Așa trece prima zi. Nimic deosebit, încă îmi cântăream oportunitățile. Că nu știam cu ce să încep. Ne cheamă la masa bunica. Varza tocată cu carne de porc, hribi murați, ouă fierte și frecate cu bucățele de clisă și pătrunjel și salată de sfecla. Fiecare puse în câte un ceaun mare de unde îți luai cât puteai duce. Și, bineînțeles, palinca. Noua ne dădeau doar să gustăm. Asta până afla Caiafa unde este sursa și butoiul. Pentru ca, la fel ca în vacanța trecută, aveam acolo o copie fidelă : verișoara Dana. Care, în multe privințe, chiar mă depășea.

Seara ne adunam în camera cu televizor. Care pe pat, care pe lângă pat, cu o felie de pita prăjită, unsă cu clisa și frecată cu usturoi … ne uitam la filme și apoi … schimbam pe unguri! A acolo nu prindeam Chișinăul, prindeam Budapesta. Și aia dădeau muzica până la doua noaptea.

Noi, eu și frate’miu, dormeam pe un pat, în odaia unde stătea bunicul. Și în fiecare seara, cât îl țineau puterile, ne povestea și ne povățuia. Fusese pădurar la viața lui. Am povestit cu altă ocazie cumpăna prin care a trecut dupa ce a fost deportat în Ungaria de hortiști. Cu ceva ani în urmă, spune legenda familiei, a adormit în pădure și a făcut o pneumonie urâtă. Și de atunci a tot căzut până la pat.

Îmi amintesc cum ne învăța. Dacă vezi ciuperca lucioasă și înaltă pe picior, aia nu e bună. Ciuperca buna are piciorul scurt și este crăpăcioasă. Apa bună găsești lângă copaci. Din apa care curge în câmp sănu bei decât dacă bea și calul de acolo. În pădure, să asculți tot timpul unde cad crăcile uscate din copaci. Că unde cad mai des, acolo e marginea pădurii pentru că pe acolo pătrunde vântul. Iar dacă vreodată te ratacesti in padure, sa mergi tot timpul la vale, nu la deal,  sa cauți un izvor și să urmezi firu’ de apa. Că dacă mergi la vale, acolo sigur găsești oameni.

Doua saptamâni am stat la ei. Și în fiecare seara bunicul se sălta între perne și ne povestea. Cum se întoarce ursul după ce face că pleacă, cum e viclean mistrețul, că stă țeapăn și deodată se repede. Și cum niciodată să nu prigonim cucuveaua, că e o prostie credința aia cu cucuveaua care vestește moartea, este și ea o pasăre de noapte, că acolo a lăsat-o Dumnezeu, să plângă dupa puii zburați din cuib. Fenomenal, bunicul nostru, tatăl tatalui nostru, pe numele lui Constantin Man.

Numai că nu trece mult și Caiafa iar are trânji în cur. Prima nefăcută are loc la palincărie. Undeva, pe coasta din dreapta a pădurii, era un imaș care dădea înspre un canal de ușurate a unui baraj. Așa se zicea, de ușurare. Adică în el se descărca apa din baraj când era prea mult adunată. Canal plin cu pești. Că pescuiam cu băț și ac făcut din bold câte un lighean de pești, albitura cât palma ,dar mulți și tare gustoși.

Numai că trebuiau râme în ac. Și cele mai grase creșteau în groapa cu borhot a palincăriei. De unde dracu’ sa știm noi căxe adâncă de vreo trei metri? Și abruptă chiar din margine. Văcimaginați ce a urmat. Noroc cu niște doage vechi de butoi, cu care au reușit să mă scoată. Iar când am ajuns acasă ziceai căcam făcut baie în palincă. Am împuțit toată casa. Parcă și acum îmi amintesc cum râdea nenea Florea. Și râdea cu lacrimi.

Pentru că își amintea cum, ani în urma și fix în același loc, l-a tras pe tata cu o frânghie de cumpăna din groapa cu borhot a palincăriei. Și să mai spună cineva că nu e adevărată zicerea aia cu așchia.

Ei, și vine o duminică. Și sună goarna : toată trupa la cules de ciuperci. După o ploaie scurtă, care a durat o noapte întreagă, la vreo doua-trei zile, pădurea era plină de ciuperci. Cred că am adunat vreo doi saci plini. Hribi și pălărioare, pâinița pădurii, … de toate. De ce nu ar face bunica o prăjeală de ciuperci cu usturoi în zeamă de clisa și cu pită caldă. Acuma, ciupercile erau ele sortate. Dar a scăpat una de aia rea. Și a prins-o fix mama. În juma’ de ora o cam băgasem pe mâneca. Se făcuse mama verde la față. Greață, amețeli, … Nu era a bună.

Nu știu ce i-a dat bunica să bea, dar apoi a scos afara toata linia evolutivă a ciupercilor. Și a scăpat. Dar noi am tras așa o spaimă că toate celelalte ciuperci au ajuns pe sfoară, la uscat.

Și mai trec vreo doua zile și iată, se dezleagă la gura vericica Dana și aflu unde e rezerva strategică de palincă. În beci, după butoiul cu vin. Luăm o ulcică din lut, ca de vreo juma’ de kil, așa. Și o umplem. Ia Dana doua bucăți de pită unsă și frecată cu usturoi și ne dosim în șură.

Pe fân, fix sub culmea șurei. Și dă-i cu palincă, dă-i cu pâinea unsă … în doua ore era liniște. Bătaie ce am luat atunci de la ai mei … și ea de la ai ei … Pentru că jumătate de zi ne-au căutat prin tot satul, prin pădure, la heleșteu și la pălincarie. Așa că a urmat un mare post pentru mine. Nici să gust nu îmi mai dădeau.

Și iară ca, într-o zi, cunoaștem o prietenă de-a verișoarei mele. O chema Erji. O fata frumoasă, subțire. Unguroaică. Cine spune că cine se aseamănă se adună e adevărat, spun și eu : așa este! Pentru că Erji avea în cap cam de doua ori motive de turbare a unui câine decât aveam eu cu Dana la un loc. Era bolnavă. Avea astm. Dar avea și așa o energie în ea, parca în bătaia de joc a bolii.

Am aflat că, la câțiva ani dupa vacanta noastra a facut o complicație și a murit. Dar eu mi-o amintesc așa, zburdând împreună prin curtea baciului Andruș, către heleșteu, prin lăstărișul plin de șerpi mici și albaștri de apă. Până m-am întors să-i aduc o flanea albastră, uitată de ea pe bârnele stavilei heleșteului și am alunecat pe o balegă. Asta nu ar fi fost nimic dacă mai încolo nu era un tăuraș care a văzut flaneaua fluturată când am căzut. Parcă o aud pe Erji și pe frate’miu : Sari gardu’! Sari gardu’. Că era un gard din sârmă împletită acolo și chiar nu știu cum am reușit sa-l încalec. Și dracu’ ăla de tăuraș pufnea fix în fundul meu. Parca era vorba ca ăștia se reped numai când văd  flanele roșii. Și uite așa s-a mai demolat un mit.

Iar o altă amintire puternica este când ieșeam pe bancă, in fața  porții. Pentru că acolo nu era casa fără banca în față, pe care ieșeau seara oamenii si își dădeau binețe și discutau de-ale lor. Lângă  drum, în nisip, se juca Florin, vărul  nostru mai mic. Împreuna cu doi pitici din vecini. Un pui de neamț și un pui de ungur. Și azi, când îmi amintesc, nu pot să nu ma minunez cu câtă ușurință o dădea Florin când pe nemtește, când pe ungurește. Și nu se încurca deloc. Vorbea când cu unul, când cu altul. Apoi au mai venit doi pitici romani. Am rămas tablou în gară.  Parcă turnul Babel creștea la poarta bunicii.

Și ultima, că va plictisesc de tot. Bineînțeles, aveam în dotare prăștii. Și trăgeam în tot ce mișca. Chiar în dreptul casei era un corcoduș înalt. Plin de vrabii. Trăgeam drept în sus. Nu prea nimeream dar ne treceam vremea. Însă o data am nimerit. Era un vrăbioi frumos, cu pene strălucitoare, gulerat și mare. L-am lovit fix în gușă. A căzut din prima. Alerg la el și îl iau în mână. Acela a fost un moment care m-a marcat toată viața și de atunci am simțit cum ceva s-a răsucit în mine. Încă  se mai zbătea. Era cald și moale. Din gușa spartă se scurgea o urmă de hrană. Iar în cioc avea o bobiță de sânge, mare, rotunda și roșie. Am simțit cum se încordează de câteva ori apoi s-a muiat ca o cârpa. Mult timp acele amintiri m-au urmărit.

Și niciodată, de atunci înainte, nu am mai omorât nici măcar o furnică. Ani mai târziu, când am auzit versurile acelea (Odata am ucis o vrabie/Am tras cu praștia-n ea si-am ucis-o/Si-atuncea o zi, si-o noapte întreagă/Am tot plâns-o si am tot jelit-o) am știut, poate, cel mai bine ce a vrut să spună cu ele. Pentru că eu, în acei ani de grație, chiar am trăit acele sentimente. Aveam să retrăiesc acel sentiment de sfârșeală, când  simți cum se strâng mușchii pe piept, ani multi mai târziu când mi-a murit în brațe primul nostru labrador. Avea doi ani și doua luni. Și cancer. Dar până acolo aveau să treacă foarte mulți ani.

Urmareste cele mai noi stiri din Barlad spinos.ro pe Facebook si pe Instagram Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de știri și informații pe Spinos Media.