Previous in “Me and the rest of the world”
Cataroiul scapă în vacanță. Prima, cea petrecută la Dornești, la Unchiu Lulu, îi aduce Caiafei trei evenimente neplăcute : o întîlnire tete a tete cu un dihor, o bătaie zdravănă pentru că a furat coșurile de nuiele din pod și o întâlnire de gradul III cu un roi de viespi de apă. Dar iată, vine și vacanța de iarnă.
Măi, fraților! Vara ca vara dar când venea iarna era dezastru. Unde să te duci? Unde să pleci? Bașca mama care, dupa vreo doua episoade crunte de amigdalită traversate de noi cu o cură de eritromicină, cu febră și frisoane, încerca vremea cu degetul să nu cumva să răcească suflețelele ei cele mici. Deja se împământenise o expresie : “Mama, ne dai afară?” Dimineața, la prânz și seara.
Pentru că, în copilărie, chiar am prins, cum se spune, ierni adevărate. Zăpada de un metru, prin care vecinii, laolaltăcu ai mei, săpau adevărate tranșee, pe drumul spre uliță, apoi aruncau pe jos cu cenușă de la sobe. Să “ nu ne rupem gâtu’ pe gheață”. Și acum parcă simt mirosul acela de cenușă amestecat cu aerul tare și umed care venea dinspre pereții înalți de omăt.
Ce dracu’ să faci în casă? Seara hai, mai mergea. Mai un film, mai un serial. Dar ziua? De cărțile de colorat mă cam săturasem, de citit la fel. Uneori mama ne aduna și jucam cărți : concina, popa prostu’, septic. Nu era de ajuns. Piticot, la fel. Iar pe Albă ca Zapada și piticii tăiați în forme neregulate, și care mai târziu am aflat că le zicea puzzel .. iar o simțeam în gât. Așa că greul a căzut iar pe mine. Trebuiau găsite urgent soluții.
Tăbliile paturilor erau din lemn masiv, late și lustruite. O pernă pusă de-a curmezișul si gata, aveam un cal. Din lemn de brad ne făcea tata paloș iar din capace mari de oala, scuturi. Coiful era simplu de făcut, din carton. Și iaca Ivanhoe, călare pe cal.
Alteori construiam roboți. Aveam două taburete din lemn. Le puneam unul peste altul, puneam mosoare și cutii de vitamina C (alea erau butoanele), alte chestii ce mai găseam prin casă și două andrele pe post de antene. Gata! Robot Robinson! Era mai greu să îl plimbăm prin casă fără să pierdem toate cutiile alea. În rest, ne descurcam. Asta lăsând deoparte scandalul de după ce a descoperit mama ce făceam eu, cu carioca, pe sub masă: butoane, manete … o reproducere fidelă a bordului navelor cosmice pe care le vedeam prin filme. Masa aia încă există. La fel și opera mea de arta.
De multe ori stăteam cu toții în bucatarie. Aveam acolo o sobă din alea cu plita din fonta cu trei ochiuri. Pe un ochi stătea oala cu ciorba, pe unul ceaunul pentru mămăliga iar pe cel mai mare băgăm lemne să ținem focul. Însă pe plita … ei, acolo se preparau ceea ce, mai târziu am aflat că se numeau snacks-uri. Adică, rondele de cartof prăjite pe un praf de sare aruncat pe plita. Îmi făcea bunicul o țeapă din lemn de brad și, când erau gata, când începeau să se umfle și să faca bășici pe ele, le înfingea în țeapă și… dă-i și mestecă. După o țeapă de snacks-uri din alea, nu-ți mai trebuia nimic.
Însă, în vacanța de iarna se mai liniștea uneori și vremea. Plus că … venea Craciunul și Revelionul. Așa că mergeam cu uratul, nu? Așadar, pușcoaiele la control! Din silistra chibriturilor și staniol de la ciocolată, cu grijă adunata din timp, făceam bobițe. Cât să încapă în pușcoi. Cam o suta de bucăți ne ajungeau. Era ceva de munca. Sa curați atâtea chibrite, sa aduni silistra, sa împachetezi bobita … Dar merita. Și hai cu Gașca. Dan aducea țeava și carbidul. Ne făceam măști din vinilinul decupat de la genți vechi, puneam barba și sprâncene din lână si Dinți din fasole. Vasia aducea tendonul. Și mai încropeam un buhai dintr-un bidon de gaz vechi.
Și gata! Mergeam cu uratul. Cea mai generosa era tanti Taga, mătușa lui Vasia. 10 lei! Bun! Va amintiți bancnotele alea de 1 leu, 5 lei, 10 lei si, captura suprema, 25 de lei. Tudor Vladimirescu. Ca pe Cuza Voda rar îl vedeam. Iar Bălcescu era chiar interzis. Dar, buni si aia cu spice de grâu si tractoare. În rest biscuiți, mere, pere, covrigi cu mac, poale-n briu și cozonac. Nici in ziua de azi nu mai mănânc cozonac, atâta am băgat atunci la ghiozdan. Hai, poate aș lua puțin din ăla cu rahat , dar numai daca bucățile de rahat sunt destul de mari.
De Crăciun era foarte frumos. Tata lua un brad mare iar noi faceam ghirlande din hârtie grofata și staniol. Aveam si globuri mari, si instalație din aia, cu beculețe de lanterna care se ardeau tot timpul. In oraș, la Orășelul Copiilor ( in crâșma aia infecta, Miorita) se “dădea” portocale si banane. Stăteam la rând cu tata, ignorând mirosul de urina care venea dinspre latrina, numai sa prindem o sacoșă de portocale, o legătura de banane si o punga cu bomboane de pom. Am mai scris despre asta. Portocalele, hai, treaca! Bomboanele … dispăreau din ajun. Dar bananele erau verzi. Așa ca le atârna tata de grinda iar noi le contemplam 2-3 zile, până luau puțin galben pe la încheietura cojii. Apoi, in 10 minute dispăreau. Și azi, când cumpăr banane, le iau mai verzi. E gustul care imi place. In plus, am rămas cu asa un reflex de cumpăr banane când le vad, oriunde le vad. Si le cumpăram si când eram doi pârliți de studenți, eu si Denis, fara bani dar ieșiți la “o talpa” pe Copou, în Iași. Cumpăram o banana, o împărțeam în doua și o savuram încet, preț de două stații de tramvai. Mai mult nu ne permiteam. Dar nici nu ne trebuia mai mult. Când ai sufletul pereche lângă tine, mănânci și colbul din drum și zici ca e zahar vanilat. Dar până acolo mai e de povestit.
Seara era mai bine. Tata aprindea focurile in casa. In camera in care era televizorul aveam un tuci care deasupra era cu un fel de lăcaș din tabla, cam de o palma de înalt, și în care tata punea nisip cernut. Când se încingea soba, toata familia se aduna acolo. Mai ales sâmbăta si duminica. La seriale si varietăți. Acolo era timpul si locul. Mannix, Kojak, Nemuritorul, Sfintul, iar mai apoi Dalasu’. Apoi urmau varietățile. Va mai amintiți?
“Într-o zi mi-ai dăruit – o portocală,
Eram doi copii ce-aveau – o portocală,
Lumea toată ne părea – o portocală,
Soarele era şi el – o portocală.
(da da da, da da da, chiar aşa!)”
Ehei! Nu mai vedeți voi așa ceva in veci de-a pururi!
În nisipul de pe soba puneam cartofi la copt. Iar in seara de Crăciun, cojile de la portocale. Pe post de aromatizant! Focul duduia în soba, era cald si bine si încă eram cu toții împreună.
Apoi venea Revelionul. Ei, asta era momentul suprem al televiziunii române. Un regal al actorilor si cântăreților, al scenetelor, anecdotelor si cântecelor de petrecere. Aproape în fiecare an venea unchiul meu de la Vaslui cu toata familia lui. Ziua, în bucătăria alor mei era o adevărată claca. Se făceau sarmale, friptura, racitură, … Bunicul avea grija sa cumpere din piață, cam cu o luna înainte, doi gânsaci, pe care ii îndopa bine. Aia erau pentru răcituri. Noi, ăștia micii, dupa ce ne întorceam de la urat si scăpăm de șosetele înghețate din bocanci, așteptam si număram orele si minutele până începea Ravelionul. 1972 … 1974 … Cele mai frumoase ediții, pot pentru ca sa spun acum.
Puneam masa mare in odaia din vale. Aprindeam focuri in sobe si scoteam din țițâni ușile așa ca toata casa devenea deodata o mare odaie. Lumina peste tot, bunicul scotea vin din beci, încărcam masa si … start! Dar tot televizorul era piesa de rezistență.
Fraților! Toma Caragiu, Marin Moraru, Marian Hudac, Mișu Fotino, Florin Piersic, Anda Calugareanu, Dem Radulescu, Amza Pelea … Apoi Aurelian Andreescu, Dida Drăgan, Margareta Pâslaru, Cornel Constantin … Cred ca daca stau așa și scriu, nu mai termin până dimineața. Apărea Cornel Patrichi, intr-un scenariu de tip alb si negru, marca Bocăneț. Erau momente cheie, pe care nu puteai sa le ratezi. Nea Marin era unul dintre ele. Sau Gica Petrescu, cu inca un pahar, mai spre dimineata.
Asa erau vacantele de iarna. Si inca ceva de care nu puteam sa uit. Săniușul! Sania aia, frate, pe care o îngrijeam ca pe ochii din cap si la care șlefuiam tălpile inca din toamna. Derdelușul nostru pornea de la portița mica de la cimitir, cobora de vale, către casa lui Vizureanu, unde se răsucea către drumul principal până la baza barierei. În total vreo 400 de metri. Cu curbe, hârtoape si capcane de cenusa aruncata de vecini. Si pantalonii făcuți scoarță pe noi si tălpile ghetelor dezlipite, numai bune pentru încă o porție de prenandez.
Ce vorbești, frate! In casa, fugăriți de viscol si ger sau cu hainele scândura pe noi, dar pe gheața de la Cacaina … ce importanță avea. Ca o vacanță de iarna are omu’! De parca fiecare dintre ele era si ultima.
Dar nu. Nu era ultima. Pentru ca venea primavara si abia așteptam sa vedem mugurii verzi la vița de vie si sa auzim cântecul gugustiucului. Pentru ca … iarna ca iarna, dar anotimpul preferat al Caiafei era ala in care putea sa alerge liber pe afara. He, he, he!
Urmareste cele mai noi stiri din Barlad spinos.ro pe Facebook si pe Instagram Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de știri și informații pe Spinos Media.
