Prolog

Am ajuns pe lume

Pe la 3 dimineața. După unii. După alții era 3.30. Mă rog, ce contează juma’ de oră într-o viața de om? Se întâmpla cu mult, mult timp în urmă, într[1]un oraș foarte, foarte frumos. Adică prin ‘67, toamna, în Bârlad.

Martorii oculari spuneau că am ieșit greu. Adică au trebuit să tragă de mine. Încă de atunci eram căpos și încăpățânat. Cică aveam capul țuguiat și mi l-a rotunjit moașa. Lipa, lipa … gata! Numai că am avut ghinion. Am nimerit o moașa anti talent pentru sculptură. Așa că mi-a rămas un mic platou așa, mai spre ceafă. În fine, bine că nu a netezit ce era în interiorul capului.

Mama zicea că am fost rău de mic. Făceam multa gălăgie, însă eram hrănaci. Nu-mi amintesc, dar o cred pe cuvânt. Am supt la sân până la un an și doua luni. Cred că de aceea îmi place brânza fermentată. Și acuma, după atâtea ani, când trec pe lângă raft, pe la Berlin, simt așa, o pornire interioară. Și mai iau una din alea, blue, cu mucegai. Cred că am cumpărat până acum peste o sută. Uneori nu se găsea, dar vânzătoarele au învățat lecția. Acum găsesc tot timpul.

Casa noastră era în cartier deal. Sau în Cartier Deal, nu știu cum se scrie corect. Pe strada F. Engels, mai la vale de sifonăria lui Nea Molența. Cu diacritica. Parțial paralela cu Tudor Vladimirescu și cu o uliță de scurtătură, îngusta și permanent ornată cu câte un rahat cu moț. Asta e. Lumina nu prea era ,dar erau mulți oameni care se întorceau acasă de la schimbul doi.

Casa noastră era una din vălătuci. Adică din lut galben, paie și balegă de cal, amestecate cu apă și clădit pe furci. De multe ori, când am mai crescut, mă lua bunicul cu el la “vânătoare” de balegă de cal, în deal de barieră, către livadă. Casa noastră! Avea prispa din lemn, streașina din rondele de brad, cu model, tavan bătut în scândură supusă, cu grinzi aparente. Grinzile alea erau multifuncționale. Puteai atârna pe ele rufele aduse iarna, țepene, de afară, puteai pune ornamente din hârtie grofată de Crăciun sau banane verzi la copt … când prindeam banane! Asta chiar îmi amintesc bine. Era un chin. Să stai să te uiți la banane cum se coc vreo trei zile și să le mănânci în trei minute. În fine, bine că nu atârna tata acolo cârnați sau slănina. Ar fi fost o mostră de sadism. Deși … am apucat și acele vremuri, când viața nu era o cursă contra cronometru pentru o bucată de salam. Și despre acestea vă povestesc mai târziu. Și cu mai puțin umor. De fapt, fără nici o urmă de umor.

Tata era un maramureșan blând și înțelegător. Numai că a lucrat în mină de argint, în turnătorie, la forjă … Așa că avea o palma ca scândură din gard. O singură dată mi-a atins una în zona dorso-caudală. Anestezie locală totală. Si aia a fost așa, mai în glumă. De atunci a delegat genul ăsta de corecții mamei si bunicii mele. Mai mult bunicii mele, că ea o știa cel mai bine pe aia cu “bătaia e ruptă din rai”. Recunosc sportiv, și eu le dădeam o mulțime de motive.

- Reclama-

Mama este o moldoveancă frumoasă. Că te și miri ce l-a apucat pe un maramureșean să se stabilească . Păi de aia, că moldovencele sunt cum sunt. În fine, nu a regretat niciodată. Minionă, brunetă … i-a rupt gura maramureșanului.

Bunicii mei erau de prin apropierea Bârladului. Țărani veniți la oraș înainte de război. Bunicul a fost polițist de cartier. Avea și vie, și pămînt. Până au venit comuniștii la putere. Si i-au luat tot. Dar asta e altă poveste, mai am până acolo. Bunica mea era aprigă. Iubea pisicile și mă vână pe mine prin curte în fiecare zi. Avea în permanentă o vargă lungă, de salcâm. Aveam grijă să nu se usuce dar în spatele casei era un salcâm. Pe ăla nu aveam cum să-l fac să dispară așa că stocul era plin mereu. La vremea primelor amintiri nu înțelegeam de ce numai eu eram “Caiafa”, “Cataroi împuțit” si de ce “dacă ar avea un câine ce am eu în cap, ar turba”! Apoi am înțeles. Nimic nu era în siguranța în curte și pe o rază de zece case sau trei strazi, când scăpăm afară. Si scăpăm destul de des.

Așadar, am văzut lumina lumii și gata, eram la casa mea, cu un frate mai mare, cu doi părinți și doi bunici. Printre primele amintiri de care îmi aduc eu aminte (ha,ha) sunt mindirul cu paie pe care dormeam cu bunicul meu și cu două pisici. Apoi sunetul focului aprins la 5.30 dimineața, duduind în soba cu plită din fontă și rolă. În fine, desenele de gheață pe ferestrele din lemn, cu sticla chituită și zăvoare la interior. Pe care, mulți ani mai târziu, scoteam boxele de la magnetofon și puneam Pink Floyd. Tare, ca să o acoperim pe Marcela Budală ce se rostogolea de peste gard, de la vecinul de peste drum. Dar și asta este o altă poveste, revin la ea mai târziu, peste vreo 16 ani.

Cam atât deocamdată. Cred că aveți o imagine destul de clară despre ce urmează. Vă dau detalii in episoadele următoare, dacă vreți să întoarceți pagina. Mă rog, din câte îmi amintesc sau mi-au povestit alții. Pentru că, în anii de grație 60-70-80 lumea a avut ghinionul să primească în sânul ei pe subsemnatul.

Numele meu este Man.

Silviu Man.

Zis si … Caiafa!