Previous, in “Me and the rest of the world.”
Lumea se îmbogățește cu încă un căpos. În octombrie ‘67 vede lumina lumii cel care va deveni “Caiafa” mahalalei din Bârlad, Cartier Deal. Dar greul primilor ani a trecut. În sfârșit, a depășit faza buclelor și pupicilor și începe să se contureze ca membru al unei familii care avea de toate : părinți, bunici, un frate, pisici, sobe cu plită, curte și veceu betonat, cu ecou. Ce avea să urmeze a eliberat un resort ascuns adânc in firea lui : Cataroiul*) iese în lume.
Capitolul 2. Gașca intră în scenă(Iunie 1970- August 1974. Partea I)
Și a fost o toamnă, a fost o iarnă, o primăvara și o vară. Și așa a mai trecut un an. Iar eu am mai depășit câțina centimetri. Multă vreme poarta din lemn cu clanța din fier forjat a fost o barieră de netrecut. Și o mare fascinație. Ce-o fi dincolo de ea? Peste scândurile gardului și printre ele zăream eu ceva-ceva. Pe madamele care mă umpleau de ruj pe obraji le știam. În zare se mai vedeau câte unele dar imaginea de ansamblu îmi lipsea.
Dar a venit și momentul mult așteptat. A ieșit Caiafa-n drum. Să te ții! Foarte rapid am înțeles cum stă treaba. Strada noastră a evoluat cam în același timp și cu aceeași oameni, cam de-o vârstă. S-au construit case, s-au născut copii, copiii au crescut și au născut și ei copii. Așa că noi, a treia generație, toți copiii din mahala, aveam cam aceeași vârstă.
Gașca…
Aha! Ei, acum intră în scenă Gașca. Ne-am adunat repede. Cum spuneam, părinții noștri erau cam de-un leat și așa ne-au născut grupat. Ai fi zis că s-au înțeles! Bun. Hai să facem recensământul. Vasia, Marcel, Laurențiu, Bița, Dan, Costeluş, Lențu, Dodo, Edi,…. Pfui! Numai unu’ si unu’. Si ce sa vezi? Toți, unul mai Caiafa decât altul. Ceea ce era foarte bine, vorbeam aceiași limbă. Și ne treceau cam aceleași prostii prin cap. Vasia era cel mai solid dintre noi. Și când mergea parcă miza totul pe o singură talpa. Dar era piesa noastră de rezistența. Când era el în Gașcă nu se atingea nimeni de noi. Avea Vasia așa o mâna grea, că dacă îți scapă una la mir, cântai cu porumbeii o oră. Domnul P si Madam P , părinții lui, oameni de treabă și gospodari, aveau o casă mare și o curte cu mulți copaci. Dintre care vișiniul din fața casei era atracția verii. Si motivul multor boacăne. Aveau și un veceu în curte. Scândură bătrâna și putredă. Acolo am chicat noi pân’ la brâu în … Dar până acolo mai e.
Avea Vasia și o soră frumoasă. Valentina. O fată brunetă și destul de retrasă. Câțiva ani mai târziu a devenit pentru mine cea mai buna prietenă de … lectură. Puțini oameni am vazut să citească așa mult. Îi împrumutam câte 3-4 cărți deodată. Aveam și-i de unde. Era casa plină, le punea mama pe lângă pereți, pe șifonier … Cred că Valentina citea și în somn, că după câteva zile mă striga să le iau pe alea și să-i aduc altele. Stăteam “la gard” și vorbeam despre cărți ore în șir. Cred că după părinții mei, ea a fost unul dintre motivele pentru care, ani la rând, am citit tot ce îmi pica în mână, plus un abonament la “Stroe Beloescu”.
Vasia avea și un frate, Marcel. Ciuca bătăii. Îmi amintesc că lua numai castane când șuta la poartă dar disloca și prundișul de pe drum. Ne răzbunăm la “Nouă pietre”. El era primul vânat de ciorapii umpluți cu nisip. Special pentru cotoaiele lui … adăugam și puțină apă în nisip.
Dan și Costeluș erau frați. Cam cum eram eu cu Cătălin, frate’miu, adică la vreo 2-3 ani distanță. Ei, aici ne-am potrivit bine. Dan avea mai mulți draci în Kurdistan decât mine iar eu o imaginație fără granița de bune sau de rele. Așa că, împreună, deveneam cu adevărat o amenințare. Prima praștie el mi-a facut-o. Și primul tir în geamul de la bucătăria lu’ madam Ț … tot cu el l[1]am exersat. Numai că, ghinion : madam Ț era Mătușa lui Vasia iar Marcel, fratele lui Vasia, ne-a cam văzut. Si a cam “ciripit”. Nu vreți să aflați ce a urmat. ‘Geaba am băgat-o noi pe aia, că trăgeam dupa guguștiuci. Nu a ținut. Oricum, prima “răsplată” a fost mai grea. Apoi ne-am obișnuit. Tot Dan mi-a arătat cum : iei frunze de pătrunjel, le mesteci bine în gură, faci o pastă, și întinzi pe vârcile de pe fund și de pe coapse. Trece până a doua zi.
Costeluș, fratele lui Dan, era mai scundac. Așa că și-a luat din prima porecla: Nănescu! Normal că nu-i plăcea. Uneori îl făceam să plângă. Dar eram la vârsta la care nu simțeam durerea celorlalți. Și nici nu gândeam că, fără sa vrem, îi făceam să sufere. Ca orice copil. Nu conta decât durerea mea. Nu și a celorlalți. Pentru că mai erau și ceilalți. Revin la ei curând.
Cert este că, odată Gașca adunată, a început așa o mișcare în mahala de ne și miram ce și de unde a ieșit. Iar mișcarea se traducea printr-un intens trafic pe la porți și garduri. Madam P la gard la noi. Madam L la gard la madam L. Madam L la gard la madam P. Ș.a.m.d. După fiecare ieșire la gard a părinților noștri, în curți se auzeau urlete și tânguire mare. Stăteam la colțul curții, în deal și ascultam. Aha! Acuma și-o ia Vasia. Trosc, pleosc. Gata! L-au croit. Aha! Acuma e Dan la rând. Însă de la el nu se auzea pleosc pentru că învățase tehnica mea : fuga în drum până se lasă seara și se liniștesc apele.
După atâtea experiențe de salcâm mânuit de bunica mea, băteam recordul la deschis clanța porții. În zece secunde eram în drum, cu ochii printre scândurile gardului, să urmăresc mișcările “inamicului”. Da! Dar la Dan funcționa. La mine nu prea. Mama mai trecea cu vederea. Dar ce să fac eu cu mama mare. Că așa le spuneam noi la bunici : mama mare și tata mare. Iar la părinți, mama mică si tăticu’. Că mama mare avea experiența : “Stai acolo, Caiafo! Las’ ca te razbeste foamea și intri tu”.
Nasol! Nimerisem pe cineva cu mai multă răbdare decât mine. Și foarte perseverentă în a mă educa. În fine, zdrang vreo doua, tata mare si el “Așa! Mai rău, mai rău! ‘Tus crucea mătii az’ șî mâine! Apoi liniște, bagă baie, la mâncare și la serial, la “Mannix” sau “Poldark”, după caz și ziua din săptămâna. Seara, bunica mă închina din nou. Eram iertat și spălat de păcatele de peste zi. Deocamdată. Ai fi zis că învățam lecția. Ei, da?! Astea erau boli fără leac, frate! A doua zi eram pe bancă la Dan. Cine urmează? Tanti Lazăr? Porumbeii lu’ fiu-su’? Sau umplem țava cu carbid?
Tot atunci am descoperit o chestie foarte interesantă : prăștiuța cu capse! Mare Invenție, dom’le! Și al naibii chestie, aproape toate fetele din mahala aveau fuste scurte. La așa tentație … nu puteai rezista. Cablu gros, decupat la capete, gumă trasă din elasticul de la chiloți , scoabe din plastic. Și să te ții tir de voie. Atunci a început din nou să se intensifice traficul în mahala. La gard. Și din nou, din curțile noastre, se ridicau în slăvi promisiunile false : “Nu mai da mamă, că nu mai fac”! Însă se vede treaba că la noi avea efect invers. Pentru ca declanșa așa, o reacție ciudată : Da? Bine! Las’ că vedeți voi mîine? Nu o prind eu pe Luminița?
Luminița! Ieșea rar din casă dar când ieșea … se oprea meciul de fotbal. Toti băieții priveau in lungul drumului, de la Madam Partal spre bariera. Luminița se ducea să cumpere ceva de la Alimentara. Și se îmbracă numai în trening mulat. Așa că merita să oprim meciul și să o privim până dispare după colț. Iar prăștiuța cu capse nu avea efect si oricum era destul de riscant să te iei de ea. Era vara lui Dan. Iar Dan era un membru prea valoros al găștii. Așa că ne abțineam. La fel cu Valentina. Și ea ieșea rar. În plus, purta rochițe scurte și … era la fel de tentantă. Însă vă spuneam mai sus. Vasia era fratele ei. Vasia avea palma grea. Așa că ne prefăceau că nu o vedem pe Valentina și ne concentram pe cele care nu aveau frați mai mari.
Frumoase vremuri! Fascinante! Începeam să ne lărgim orizontul. Bariera, cimitir, aerodrom, livada cu cireși, râpa galbena, sfoară întinsa de-a curmezișul drumului când se intorceau oamenii de la schimbul doi, pe la unșpe seara, ‘Mnezăii mătii, drace, … Apa în care ne îmbăia mama seara devenea tot mai cenușie și mai tulbure. Și plină de chestii plutitoare. Așa că tata trebuia să facă o tură de găleți în plus, la fântâna din deal, de la asfalt, unde jucam tenis de picior. Iar vegetația din curte devenea luxuriantă. Normal! La câta apă arunca tata prin curte … și la câte minerale adunate din praful de pe uliță se regăseau în prima apă …
Asta a fost perioada când, în sfârșit, m-am consacrat. “Caiafa” și “Cataroiul” erau fixate în vocabularul bunicii, tata mare insista la mana să „nu[1]mi mai caute în coarne că o să vadă ea cum o s-o împung mai târziu”, tata a devenit principalul meu avocat și refugiu iar frate’miu a început să se victimizeze. Recunosc sportiv, avea destul de multe motive. De fapt, toți aveau dreptate. Eram o cauză cam pierdută. Numai că, în acei ani de grație, dreptatea mea era mai mare decât dreptatea lor. Și cu asta, basta!
*) Cataroi : Pietroi, bolovan. Aici cu sensul de greu de urnit, încăpățânat, o pacoste la casa omului.