Ce vorbești, frate? Păi școala ne-a adus cea mai mare bucurie a copilăriei. Că începea dar … se mai și întrerupea. Adică lua pauze lungi. Iar pauzele se numeau vacanțe. Băi, băiatule! Îmi plăcea mie la școala dar … și ce-i prea mult, cam strică. Așa că ultima săptămână de școală era de-a dreptul infernală. Număram zilele, orele, minutele. Mai târziu, în armată, am aflat că asta avea și un nume : AMR! Băieții cu grade știu ce spun. Dar venea! Greu, dar venea. Caiafa manglitarilor, Cataroiul, deh … era din nou liber. Toate planurile amânate, toate ideile alea care, daca ar fi staționat ân creierul unui câine, ăla ar fi turbat, iată, acum aveau orizont. De timp și de spațiu.

Prima vacanță mare de care îmi amintesc este una petrecută la unchiul meu, nenea Lulu.  Ca la noi, în vremea aceea, matușa era tanti iar unchiul era nenea. Nenea! Nenea Lulu (Pîrlog Leonid pe numele lui) a avut un destin aproape la fel de tragic ca și tatăl lui, bunicul meu, adică tata mare. Dar despre asta o să vă vorbesc cu ocazia unui Entr’acte. La vremea aceea era inginer horticol, la un CAP, într-un sat din Bucovina noastră, Satu Mare, comuna Dornești, judetu’ Suceava. Gospodărie mare, casa agronomului, animale multe și doi cai plus o șareta. Doua iepe frumoase, maiestuoase : Stela și Emilia. Emilia era cuminte și supusă. Stela, exact invers. Parcă era sora mea. Numai prostii făcea. Nărăvașă și nesupusă. Si, ca si mine, ea era ciuca bătăii. Unchiul meu era căsătorit cu o moldoveancă frumoasă foc. Si cu un nume pe măsură : Domnica! Atâtea iubiri mari avea el : familia lui și caii lui. Unchiului meu i-au plăcut enorm caii. Ca de aici i s-a si tras nenorocirea. Ii îngrijea ca pe niște copii. Le vorbea ca unor oameni. Iar pe cele doua iepe le respecta ca pe niște doamne adevărate.

Uneori, seara, când ajungea acasă și le deshăma și le ducea la iesle, mă strecuram pe lângă șura și îl pândeam printre uluci. Si îl vedeam și îl auzeam cum le busuma, și le mângâia și le săruta pe frunte. Cu vorbe de alint și cu privirea fix în ochii lor. La șareta o înhăma mai ales pe Emilia. Dar avea și un phaeton. Acolo intrau amândouă în atelaj. Iar phaetonul era condus de nea Costică. Un batrân pensionar, dar care era tare apropiat unchiului meu și care, așa, mai câștiga câte ceva.

Bun! Plecam în vacanța. Cu cățel și purcel. Toata familia în păr. Noi, unchiul Titi cu ai lui, bunicii. Trenul pleca din Bârlad dimineața devreme. Mergea până la Iași, acolo schimbam, aveam o oprire în Pașcani și apoi direct la Dornești. Sau cam așa ceva. Oricum, ajungeam chiar la trei jumate’ fix. Nu am amintiri prea placute despre tren. O moștenisem pe mama, aveam rău de mișcare. Dar merita chinul de șase ore. La gară ne așteapta nea Costică. Hai, hai! Cu bagaje, hopa-țupa in phaeton. Vă imaginați, căruța plină, caruța cu paiațe. Unii pe blana din lemn, eu pe o valiză și toată lumea cu ochii pe mam’mare, să nu o pierdem pe drum. Nu era departe Dornești de Satu Mare, dar era o aventura atunci, să mergi pe drumurile alea pline de hârtoape în care se aduna apa de ploaie și în care noi ne spălam de baliga adunată pe sandale sau teniși. In sfârșit, am ajuns.

Greața aia care m-a însoțit tot drumul a dispărut. Si era timpul să exploram noul teritoriu. Si așa va afla și nenea Lulu dar mai ales tanti Domnica … cine e Caiafa! Că am stat la ei o lună. Dar le-am oferit rara oportunitate să le vadă pe toate. Cred că atunci când am plecat, într-un sfârșit, aveau in ochi lacrimi de bucurie! Sau poate nu am înțeles eu bine. Aveau doi copii. O fată, Alina, care era cam de seama mea, și un băiat, Silviu, mai mic și botezat după mine. Ca tanti Domnica, din prima clipa când m-a văzut, ceva ani în urma, s-a îndrăgostit pe loc de Caiafa. Cu Silviu nu prea aveam ce face. Prea mic și cam pâricios. Insa verisoara Alina … era o versiune de Caiafa feminina. Așa că foarte curând aveam planuri și team building-uri iar rezultatele aveau să o exaspereze pe tanti Domnica. Mai ales când a rămas fără coșărci.

Coșarca era un coș mare din nuiele, cu doua mânere împletite. Le foloseau pentru cărat, strâns … la porumb, la napi … Avea în pod vreo 5. Noi nouțe. Numai ca, daca ieșeai din curte și mergeai pe un drum îngust, pe lângă grădina mare a matușii, dădeai în șosea. Iar peste șosea, coborai un taluz și, ce să vezi? Un pârâu! Care venea din stavila morii de apa cu ciocane, unde duceau satenii covoarele, la batut in piua cu apa. Hopa! Interesant. Aveam acum si un pârâu, pârâul nostru. Nu prea adânc, cu o bulboana sub o salcie dar in rest cu maluri mâncate de apa si peste care atârna vegetatia. Aveau un vecin care avea un baiat cam de seama noastra. Pe numele lui, Ghorghe. De la care am invatat una tare. Daca bagai cosarca pe sub mal, scoteai tot felul de pestisori si raci.

Albitura, niste clean mic, sacagite, … Frecati bine cu malai si sare, apoi prajiti pe plita … un deliciu. Numai ca, tot bagate in apa si foite pe sub mal, coșarcele se cam destramau. Nu-i nimic. In pod, la tanti Domnica, stocul era mare. Asa ca le inlocuiam repede si des. Insa, intr-o zi, se urca tanti Domnica in pod sa ia o cosarca si sa adune de prin gradina. Avea sa aiba o mare surpriza : ia cosarca de unde nu-i! Cinci erau si tot cinci nu mai erau. Fratilor! A inceput lantul slabiciunilor. Tanti cu Alina, Alina la sfat cu mine … Si, incoltita, Alina marturiseste! Si afla bunica mea. Executorul final. De data asta salcâm nu a gasit. Dar a gasit un liliac mare si vânos, crescut la coltul șurei si care parea ca fix pentru asta crescuse el acolo.

Sa va prezint scena. Casa unchiului meu avea o odaie centrala mare, cum intrai din hol. Acolo era un fel de open space : bucatarie, sufragerie si living. Cu o masa mare linga perete. Acolo am fost incoltit. Usa era blocata de mama. Pe fereastra nu era cale. Asa ca m-am bagat sub masa. Mama mare nici nu s-a obosit sa se aplece, sa ma tinteasca. A bagat varga sub masa si a inceput asa o miscare brawniana, de nu stiam care si de unde vine. Era o simfonie de plici si pleosc. De care dracu’ sa te feresti intâi, ca veneau din toate directiile. Asa ploaie de nuiele nu mai vazusem pina atunci. Si, parol d’honor, daca nici eu nu aveam experienta …? Nasol! Numai ca am avut asa, o inspiratiune de moment! Si am inceput sa strig : “Ochiu’! Ochiu’! Ochiu’ meeeeeeu!”Buna idee. Toata lumea a sarit sa ma scoata, bunica a aruncat varga, m-au luat de sub masa, eu ma tineam cu mina de ochi si urlam ca la abator. M-au scos afara si … cind am scapat, tai-o frate, lânga pârâu m-am oprit.

He, he! V-a placut, nu? Cu asta le-am tras-o bine din condei! Pentru ca stiam ce urmeaza. Dupa vreo citeva ore m-au chemat la masa. Si deja apele erau mai limpezi. Tanti Domnica ne-a iertat, nenea Lulu facea glume pe seama cosarcelor iar mama a luat atitudine de avocat. Asta a fost cum a fost. Dar ce avea sa urmeze … a pus capac la toate! Si nu oricum ci chiar pe chelea mea de deac. Insa, puna atunci devenisem recoltatorul oficial de oua al matusii.

Casa lor era construita pe piloni. Cum sunt casele de la munte, inaltate de la sol si acoperite cu sindrila. Raminea cam juma’ de metru sub podele. Si al dracului gaini, tocmai acolo isi facea cuibar. Asa ca ma imbraca matusa cu un capot vechi, sa nu ma prafuiesc si … sub casa, la adunat oua. Acuma, ca ma ciupeau gainile a fost una. Dar, intr-o zi, de ce dau eu intr-un cuibar, cel mai ascuns in coltul casei? Un dihor, fratilor! Si cind a inceput ala sa chitcaie si sa pufaie … rinjind si cu coltii aia ascutiti ca acele … asa “mars arier” ce am bagat, cu o coloana sonora de au sarit si vecinii la gard, ca am ajuns in mijlocul curtii. Sare tata, ia o furca, da-i pe sub birna, da-i in parti … Geaba! Fugise dihania! Asa ca de atunci am lasat gainile matusii sa cada closca. Eram eu curajos nevoie mare, dar cind iti rinjeste dihorul in nas, parca nu ma mai tragea ata. Si trec zilele. Dimineata ne lua nea’ Costica, pe noi, astia mici, cu phaetonul, si mergeam la el, la casa. Avea o nevasta … o babuta scunda, subtire si glumeata foc. Numai buna de pus pe rana. Ne facea tocmagei si taietei cu lapte.

Facea mamaliga si, dupa ce o rascopea putin, facea gogoloaie pe care le punea la zvintat pe plita si apoi, in strachina de lut cu lapte cald, proaspat muls. Ce vorbesti, mai! Sinul lui Adam. Apoi il ajutam pe nea’ Costica la tocat sfecla, la amestecat borceag cu paie, pentru vaci. Iar in borceag gaseam pastai mici de mazare sau bob, dulci ca mierea. Si se produce dezastrul. Abia mai tirziu am inteles eu ce mare cumpana am avut. Intr-o zi ne adunam vreo 5 baieti sa ne jucam de-a impuscatelea. Noi nu stiam de alea, cu hotii si vardistii. Noi ii spuneam asa, de-a impuscatelea.

Numai ca toti aveau pistoale din lemn, facute din cracane la care rupeau o ramura mica. Numai eu, nu. Asa ca ma duc pe malul piriului, unde era o tufa mare de arin, sa rup o cracana si sa-mi fac pistol. Mare greseala! Pentru ca fix sub tufa aia era un cuib de viespi. Si tot tragind sa rup cracana … aia a fost! Cred ca tot roiul s-a aruncat pe mine. Am luat-o la fuga peste drum, catre casa. Si tot cu o coloana sonora pe masura, dupa mine. Nici nu vedeam pe unde merg dar am nimerit totusi poarta mare. Ajuns in curte, toata familia era in batatura. S-au prins repede de faza. Tata si-a scos bluza si mi-a pus-o in cap, matusa mea a inceput sa arunce cu apa. Am scapat. Intram in casa. Si incepe numaratoarea. Sapte! Sapte bucati, fratilor! Pe pleapa dreapta, sub barbie, pe urechea stinga. In doua ore eram butie. Tanti Domnica da fuga in camara. Acolo tinea sticlute in care punea petale de crin in spirt. Panaceu universal. Intii au facut o pasta de patrunjel pe care au intins-o pe piscaturi apoi m-au decorat cu petale de crin de parca eram pom de Craciun.

Tot matusa a alergat la dispensar, in sat, si a venit cu doua pastile mici : una albastra si una alba. Giort! Si acuma asteptam da vedem cum evolueaza Caiafa. Pina seara prima criza a trecut. Aveam o fata ca de meduza prinsa pe uscat. Cu ochiul nu mai vedeam iar urechea era ca de elefant. Cind ma miscam, urechea se balanganea ca la elefanti iar cind batea vintul, parca numai in urechea mea batea. Simteam cu urechea si cea mai mica adiere. Asa mare si rosie ce era. Bineinteles, toate lumea ridea de mine. Imi spuneau Darin. Pentru ca, in acele zile de gratie, la televizor dadeau un serial, “Samantha”. Ala cu vrajitoare. Iar chiar cu citeva zile inainte fusese un episod in care Darin, sotul Samanthei, fusese vrajit de soacra-sa si, la orice minciuna rostita, ii cresteau urechile. Asa ca, pentru o scurta perioada de timp, Caiafa s-a schimbat in Darin. Si am ramas cu o alergie la veninul de viespi si albine. Ca era sa si mor odata. Eram la practica, in facultate. Si mi-a intrat o albina in par.

Am dat eu cu mina prin par si a zburat dar insecta parsiva s-a rasucit in zbor si a nimerit cu fundu’ fix in sternocleidomastoidianul meu. Si, atunci am invatat lectia : un hemisuccinat in vena si un Tavegyl pe gura. Asa am scapat. Multe ar mai fi de spus. Dar nici eu nu am asa mult timp sa scriu, nici voi asa mult timp sa cititi. Dar sa va fereasca Sfintul si sa ma loveasca asa o insomnie … ca nu va vad bine. Mai vorbim noi, in episoadele urmatoare. Deoarece, pentru vacante, musai sa dedic vreo trei-patru episoade! Iar, in acele minunate vremuri, grijile noastre, ale copiilor, erau putine si nu vedeam decit lumea noastra, cea care se zarea fix de la inaltimea unui fir de iarba.