Știri Online * Ultimele Știri din Bârlad, Vaslui, Huși, Negrești, Murgeni * Știrile zilei * Actualizat azi

: sâmbătă, 25 iunie, 2022

Starea vremii astăzi

: 25 iunie, 2022
25.3 C
Bârlad
- Reclamă -
reclame ziare barlad
Eu și restul lumii​Primele amintiri ​(Octombrie 1967-Iunie 1970)
Articol din categoria: Stiri si Informatii

​Primele amintiri ​(Octombrie 1967-Iunie 1970)

Vremea astăzi

25 iunie, 2022 -
25.3 C
Bârlad

Curs Valutar astăzi

RON - Română (nou) leu
EUR
4,943
USD
4,747
CHF
4,739
GBP
5,694

Cele mai citite Știri

Silviu Man
Silviu Man
Numele meu este Man. Silviu Man. Zis si ... Caiafa!
- Reclamă -

​Primele amintiri ​(Octombrie 1967-Iunie 1970)

Previous, in “Me and the rest of the world”
Silviu Man (adică eu) vede lumina zilei pe 8 octombrie 1967, într-o familie din Bârlad.

Are un frate mai mare, doi părinți, doi bunici și o armată de pisici. Dupa ce suge la sân mai mult de un an, începe să își arate adevărata fața : Caiafa manglitarilor, cataroiul împuțit și … viitor “terorist” al mahalalei nu este departe.

Norocul familiei era că locuia la casa, cu o curte mică și cu multă vegetație, așa că are unde să își consume energia. Ghinionul vecinilor, pentru că acea casă era pe o stradă mică, din frumosul oraș Bârlad, undeva în Cartier Deal, aproape de barieră. Și nimeni, absolut nimeni, nu știa ce îi va lovi curând.

Primele amintiri
(Octombrie 1967-Iunie 1970)

 

Pentru mine, următorii trei ani de după memorabilul moment al expulzării, reprezintă o perioadă confuză, cu frânturi de amintiri, fragmente de scene. Ca la toată lumea. Însă, cu ajutorul alor mei, iată că pot reconstitui acea perioadă.

 

- Reclama-

Se zice că ziua bună se cunoaște de dimineața. Aiurea! Dacă e să ne luăm după asta, dimineața vieții mele anunța cu totul altceva. Noroc cu instituția rectificării bugetare, că așa mi-am mai revenit și eu. Primul lucru relatat este acela că mama tare mult și-a dorit să fiu fată. Toate semnele spuneau asta : pete pe fața, burta rotundă, grețuri mai mari decât la precedentul …

Toate vecinele erau sigure : “Tu, Mioara! Fată faci!” Iar mama nu mai putea de bucurie. O fată blondă, minionă, pe care să o învețe cum să-și aranjeze părul, cum să se îmbrace, … Na! Când colo, a ieșit cu cuc! Ptiu! Alt talaghir. Asta cu talaghiru’ e tot de la bunica mea.

 

Bun! N-a fost să fie. Numai că mama nu cedează așa ușor. Îmi lasă părul să crească, blondin și cârlionțat, îmi pune fundă roșie și mă urcă la gard în fiecare seară. Probabil că, de mic, tare frumos am fost. Toate vecinele veneau și se minunau, mă scuipau să nu mă deoache și mă mângâiau pe bucle.

Și așa trafic era pe la poarta noastră când mă arătam eu, și atâta m-au ferit ele de deochi încât seara, la culcare, nici nu mai trebuiau să mă spele pe fața. Eram gata lustruit. Cred că atunci am căpătat aversiunea pentru contactul fizic cu persoane străine, de care nu am scăpat până azi. Că nu le pot uita pe madam C, madam P, madam G, ș.a. Pentru că, am uitat să vă spun: la acea vreme, toate doamnele din mahala erau … madam!

- Reclama -

 

Acum, norocul meu a fost că la vremea aia nu auzise nimeni de LGBT, genul fluid, schimbare de sex. Că probabil mă țineau în beci. Și tot norocul meu a fost că tata, maramureșanul, a luat atitudine.

“Lăsați copilul în pace, nu vă mai prostiți”. Și harști! M-au tuns cu breton mic. Adio bucle, bentiță roșie și pupături pe ambii obrăjori. Așa am intrat și eu în rând cu lumea normală și au început să mă spele pe fața înainte de culcare.

Era o perioada destul de dificilă. Nu aveam prea mulți bani. Tata aducea acasă cam 1400 de lei. Mama nu muncea , dar mai scotea un ban împletind flanele pentru madame. Bunicul avea și el o pensie de 501 lei. Fac o paranteză : niciodată nu am înțeles de unde vine acel ultim leu! Așa că nu prea era loc pentru lux.

Dacă lux se numea să ai televizor. Gard în gard cu noi era nana mea. Ei aveau televizor. Așa că ne invitau la ei destul de des, că să vedem seriale sau emisiunile de duminica după amiaza. Frumose duminici. Mai târziu făceam masa împreună, ne jucam prin curtea lor. Aveau un singur băiat : Octavian. Mai nebun decât mine si frate’miu la un loc. Dar asta avea să urmeze. Și nu numai asta. Pentru că viața nu a fost tot timpul așa frumoasă. Cel puțin pentru Octavian. Dar asta vă povestesc în altă parte și cu mai puțin umor. De fapt, fără nici o urmă de umor.

 

Prima mea amintire clară din acea perioadă este o stivă mare de lemne. Pe care m-am cocoțat. Pentru că undeva, în vârful ei, o cioară a scăpat o jumătate de știulete de porumb. Mie nu-mi scăpa nimic din ce mișcă prin curte. Nimic! Iar tentația era mare. Așa că am inceput să urc. Ei, atunci am experimentat un sentiment sublim. Când m-au văzut ai mei pe culmea stivei de lemne, s-a dat alarma. Nu puteau să urce la mine așa că au început să mă roage să cobor. Și iată sentimentul de care vorbeam : toată lumea la picioarele mele. Și … la mâna mea! He, he! Nu cobor! Na. Eu iau porumbu’! Iar ei, toți, se dădeau de ceasu’ morții și îmi promiteau marea cu sarea. Cum spuneam, sublim, unic sentiment. Bineînțeles, vă imaginați ce a urmat.

Cred că atunci s-a inventat discursul electoral și sintagma “las’ că te prindem noi”. Pentru că apoi, nimeni nu și-a mai amintit de nici o promisiune. Dar de prins, m-au prins.

 

Însă, surprinzător! Mă așteptam să mi-o iau de la bunica mea mai abitir decât de la ceilalti. Nu. M-a luat de mâna, m-a șters pe fața cu șortul din brâu , a luat ciotul de porumb în lapte, l-a pus într-un ibric, l-a fiert, l-a dat cu sare și mi l-a dat sa-l mănânc. Plângeam și mâncam. Iar bunica mea se uita la mine și zâmbea. Niciodată nu am mai regăsit acel gust de porumb fiert cu sare. Dar nici pe stive de lemn nu m-am mai cocoțat. Mă rog, o perioadă de timp.

 

O altă amintire puternică era cea din ceasul serii, când ne culca bunica mea. Noi dormeam cu bunicii, in odaia din deal. Două paturi cu mindir de paie, în pânza de sac, pistra și cearșafuri. Paturi mari, cu tăblii din lemn sculptat. Eu dormeam cu bunicul, iar frate’miu cu bunica mea. Cum se spunea, dea picioarele. Lumina se stingea, ne așezăm în paturi. Rămânea numai lumina de la candela de sub icoana veche, din colțul de răsărit al odăii.

Cred ca acea icoana avea cel putin 100 de ani. Era moștenirea de familie a bunicii. Bunica mea îngenunchea în fața icoanei și se ruga. Se închina de câteva ori, așezată în genunchi. Apoi, se ridica și venea la noi. Se apleca asupra noastră și ne închina. Ne făcea trei cruci și șoptea ceva. Apoi se făcea liniște și adormeam cu ochii pe luminile slabe care se jucau în colțul de răsărit al camerei.

Iarna se mai vedeau și luminile de la focul din sobă, care se stingeau ușor, atârnate pe tavanul din lemn, din scândură supusă si cu grinzi aparente. Mai târziu, când am citit scena în care Petrini o lovește peste mâna pe mama lui, când aceasta îl închina, am avut o senzatie ciudată, de nedumerire.

Eu îmi aminteam că eram facinat de grija bunicii mele, chiar dacă nu înțelegeam prea bine semnificația gestului. Dar înțelegeam că e important pentru ea. Așa că stăteam smirnă și aproape îmi țineam respirația. Era un ritual intim și îl primeam cu plăcere.

 

A! Iarna se mai întâmpla ceva ce nu pot uita. Mama ne culca îmbrăcați cu izmene din alea flanelate la interior. Da, alea pe care dacă le purtai o dată, făceau genunchi pentru totdeuna. Noaptea, nu știu cum, dar se ridicau cracii izmenelor până la genunchi. Și tot nu știu cum, bunicul meu se trezea, îmi trăgea cracii izmenelor la loc, îmi freca tălpile reci ale picioarelor, mă învelea la loc și se întorcea pe o parte. În câteva minute sforăia din nou. Am urât din totdeauna izmenele alea , dar aveau și ele o parte bună. Niciodata nu aveam picioarele reci. Și nici spatele. Căci la coasta mea dormea tot timpul Țuțuc, motanul tărcat și cam zbanghiu.

 

Mai sunt câteva amintiri din acea perioadă. Dar, fiind chiar perioada când creierul alege să rețină doar ce vrea el, amintirile se cam amesteca. Despre asta, mai vorbim în capitolul următor sau când îmi mai amintesc. Important este de reținut că eram deja pe picioarele mele, scăpasem de blestemul buclelor blondine și începusem să descopar oportunitățile oferite de mersul biped.

Până la “Caiafa manglitorilor” și “Cataroi împuțit” … mai era puțin. Casa era la locul ei, nu pleca nicăieri. Părul bătrân din fața casei … abia aștepta locatari. Bunicii mei altă treabă nu aveau decât să îl apere pe frate’miu de pornirile mele despotice. Părinții mei ne iubeau și făceau tot ce puteau ca să nu ne lipsească nimic. Iar pisicile se înmulțeau ca iepurii. Așadar, vară si cald să fie! Că nici nu vă imaginați ce avea să urmeze.

Silviu Man

Urmareste cele mai noi stiri din Barlad spinos.ro pe Facebook si pe Instagram Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de știri și informații pe Spinos Media.

- Reclama -

Comentarii știre

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

- Advertisement -
- Reclamă -
NEW-Residence-barlad
- Reclamă -
Taxi Barlad
- Reclamă -
Publicitate si Anunturi Media Barlad
- Reclamă -
- Reclamă -
Raiser S.A. Barlad
- Anunturi de interse public -
- Anunturi de interse public -
Dezinsectie pe zona administrativa Barlad

Ultimele știri

Se construiește un pod de urgență peste Prut, prefectul Onofrei pregătește un backup pentru TIR-urile cu cereale ce vin din Ucraina

De câteva zile, autoritățile române și moldovene lucrează la un pod de pontoane, care va lega orașul Leova de...
- Reclama -
- Reclama -
- Reclama -

Alte știri de interes

- Advertisement -