Să nu ne uităm valorile- Gh. Cucu , bârlădeanul a cărui opere sunt cântate de corul Madrigal

Gheorghe Cucu se perfecţionează la Paris, la Schola Cantorum (1908-1911) unde studiază contrapunct, orchestraţie şi forme muzicale cu Vincent d'Indy. Deși departe de casă, muzicianul păstrează aceeaşi legatură strânsă cu muzica religioasă tradiţională şi cea folclorică, rămânând astfel fidel stilului său componistic de până atunci.

0
- Reclamă -

Gheorghe Cucu (n. 11 februarie 1882 Puieşti,judeţul Tutova) – d. 24 august 1932) a fost un compozitor, dirijor și folclorist român. A fost un clasic al muzicii corale românești. De la el au rămas peste 100 de piese muzicale, unele tipărite. Prin folosirea creatoare a cântecului popular în lucrările sale corale, a contribuit la dezvoltarea școlii muzicale naționale românești. Autor al unor lucrări de bază în acest sens, caracterizate prin conținut realist și umor, prin intonație populară și măiestrie a compunerii („Frumosul vine pe apă”, 1931; „Haz de necaz”). A armonizat colinde și a scris muzică bisericească.

Gheorghe Cucu și-a început studiile muzicale la Şcoala de cântăreţi din Bârlad, unde a deprins arta cântului psaltic (1890 – 1898). A urmat apoi cursurile Conservatorului din București (1899-1905), unde i-a avut profesori pe D.G.Kiriac (armonie, contrapunct, dirijat coral) şi Eduard Wachmann (armonie). În paralel, a fost cântăreţ de strană la Biserica Brezoianu (1901 -1904), perioadă în care şi-a aprofundat cunoştinţele în domeniul cântului psaltic şi a compus primele pagini religioase, devenind apoi dirijorul corului acestei biserici (1904-1932). De asemenea, a activat ca dirijor second al Societăţii corale Carmen (1901 – 1907, 1912 – 1928).

După terminarea Conservatorului, cu premiul întâi, Gheorghe Cucu se perfecţionează la Paris, la Schola Cantorum (1908-1911) unde studiază contrapunct, orchestraţie şi forme muzicale cu Vincent d’Indy. Deși departe de casă, muzicianul păstrează aceeaşi legatură strânsă cu muzica religioasă tradiţională şi cea folclorică, rămânând astfel fidel stilului său componistic de până atunci. Dintre piesele compuse în această perioadă, amintim piesele corale Stema ţăriiPui de leiLa noiGreiereleMincinosulCrăciunulLuceferii, majoritatea publicate de editura Casa şcoalelor.

Întors în ţară, muzicianul dirijează mai multe coruri, printre care și cel al Mitropoliei din capitală (1914-1932). Recunoscut pentru munca depusă în arta componistică, primeşte multe distincţii, dintre care amintim premiul al II-lea George Enescu pentru compoziţiile sale corale religioase (1919), deja binecunoscute şi integrate în repertoriul coral ortodox, premiul Societăţii Compozitorilor Români pentru activitatea sa de culegător al folclorului (1925), Medalia de aur a Expoziţiei Generale Române (1906).

În paralel cu compoziția și dirijatul, a desfășurat o activitate didactică amplă, formând noi generații de muzicieni. A fost profesor la catedra de teorie, solfegiu şi armonie în cadrul Conservatorului bucureştean (1917-1932), dar și la Seminarul Nifon din capitală (1920-1932).

Nemulțumit de repertoriul multor coruri bisericești ce promovau o muzică străină de spiritul Bisericii Ortodoxe, compozitorul dorea aducerea în faţa a creației protopsalţilor români, multe dintre corurile proprii având la baza cântarea psaltică, remarcându-se compoziţii, precum Cântările Sfintei Liturghii, lucrare de excepţională valoare, ce cuprinde un Imn Heruvic spectaculos, cu solo de soprană şi Răspunsuri Mari de o impresionantă solemnitate, de asemenea – Prohodul Domnului pentru cor mixt, dar şi concerte liturgice de o mare frumuseţe: La râul Vavilonului pe melodia lui Dimitrie Suceveanu, glasul 3 (lucrare pentru cor mixt cu solo de soprană), Catavasiile întâmpinării Domnului – Nu pricep, CuratăDe frumuseţea fecioriei taleMiluieşte-mă, Dumnezeule (pentru trei voci egale), un colind de Florii, Doamne Iisuse Hristoase (bijuterie corală de o mare delicateţe, cu ison armonizat ce se dezvoltă progresiv).

A lăsat o creaţie de autentică esență românească, amplă şi variată, definită prin frumusețe şi sensibilitate, cuprinzând atât lucrări bisericeşti (pe teme psaltice sau motive libere), cât şi pagini corale laice, caracterizate prin conținut realist, umor, intonație populară și măiestrie componistică, lucrări în care structura modală se împleteşte cu prelucrarea polifonică; de asemenea, îi datorăm numeroase prelucrări de folclor, colindele fiind genul pentru care a manifestat o deosebită aplecare: a căutat să păstreze în armonizările sale simplitatea lor autentică, optând pentru rafinate nuanţe modale şi discrete linii contrapunctice.

 

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.