Românul nu concepe trăirea sărbătorii centrale a calendarului festiv creștin, Paștele, fără ciocnitul sau spartul ritual al ouălor. Substitut ritual al divinității primordiale, oul este gătit cu măiestrie prin vopsire și încondeiere cu frumoase straie în Săptămâna Patimilor pentru a fi jertfit fără cruțare, prin lovire în cap, după slujba de Înviere a Mântuitorului Îisus.

La început, ouăle se vopseau cu culori vegetale în galben, culoarea Soarelui pe bolta Cerului, și în roșu, culoarea discului solar la răsărit și apus. Ulterior, ouăle au fost decorate cu chipul lui Hristos, cu figuri de îngeri, cu un miel și apoi cu diferite motive artistice. Fără să știe, omul mileniului III practică un cult preistoric desfășurat solemn după un ritual prescris de tradiție: persoana mai în vârstă, de obicei bărbatul, lovește violent capul oului său de capul oului ținut în mână de partener în timp ce pronunță formula consacrată: „Hristos a Înviat!” iar partenerul răspunde: „Adevărat a Înviat!”

Oul colorat și împodobit este simbolul Mântuitorului, care părăsește mormântul și se întoarce la viață precum puiul de găină ieșit din oul spart. În graiul popular, verbul a sparge a devenit sinonim cu sfârșitul sau moartea oricărui obiect sau fenomen personificat. Moare sau se sparge până și necazul când, din întâmplare, se sfărâmă un vas din lut. Întrucât adăposturile privilegiate ale sufletului sunt fie lipsite de ieșiri (oul), fie prevăzute cu o singură gură (oala de lut), singura soluție pentru eliberarea acestuia este distrugerea violentă a sălașului locuit: ciocnitul oului la Paște, spargerea oalei la scoaterea mortului din casă. Paralelismul dintre oală, ou, adăposturi care trebuie sparte pentru eliberarea sufletului, și om, este exprimat de zicalele: „Omul e ca oul”, plăpând, expus morții în orice moment; „I s-a spart oala”, adică a murit.