În structura imaginarului tradițional românesc, începutul lunii martie reprezintă un moment liminal, situat la granița dintre moartea simbolică a iernii și renașterea primăverii.
Perioada cunoscută sub numele de „zilele babelor”, alături de sărbătoarea Mărțișorului, configurează un complex mitico-ritualic coerent, fundamentat pe o concepție ciclică asupra timpului. În acest cadru, timpul nu este perceput ca succesiune liniară și ireversibilă, ci ca alternanță perpetuă între sfârșit și început, între degradare și regenerare. Figura centrală a acestui scenariu este Baba Dochia, personaj mitic ce întruchipează ambivalența și dinamica transformării.
Mitul Dochiei se numără printre cele mai vechi și mai persistente mituri din spațiul românesc, circulând în numeroase variante regionale. Termenul „babă” nu se reduce la desemnarea unei femei în vârstă, ci dobândește, în context folcloric, o încărcătură simbolică profundă. În orizontul mitologic daco-getic, „babele” și „moșii” reprezintă figuri arhetipale ale strămoșilor, garanți ai continuității genealogice și ai ordinii cosmice. Astfel, baba devine o instanță a memoriei colective și a autorității ancestrale.
Ambivalența semantică a personajului este evidentă în reprezentările populare. Pe de o parte, baba apare ca figură severă, uneori malefică, asociată cu apelative depreciative – cloanță, cotoroanță, hârcă –, expresii ce trimit la aspectul degradării și al decrepitudinii. Pe de altă parte, ea este purtătoarea unei forțe arhetipale, legate de ciclurile naturii și de puterea regeneratoare a timpului. Această dublă valență reflectă tensiunea specifică momentelor de tranziție: sfârșitul iernii implică atât uzura vechiului ciclu, cât și potențialul fertil al începutului.
Mitul Dochiei circumscrie două ipostaze fundamentale ale Principiului Feminin. Într-o primă variantă, Dochia este reprezentată ca o fecioară de o frumusețe excepțională, fiica regelui dac Decebal. Urmărită de împăratul roman Traian, ea devine simbol al rezistenței și al identității autohtone. Hăituită prin munți, Dochia imploră ajutorul divin – atribuit în tradiția precreștină lui Zamolxe, iar în versiunile creștinate Maicii Domnului – și este transformată în stane de piatră pe Muntele Ceahlău. Metamorfoza sa fixează mitul în peisajul sacru, iar natura devine suport material al memoriei mitice.
În cea de-a doua variantă, Dochia apare ca o bătrână aspră și dominatoare. Episodul celor nouă cojoace, lepădate succesiv în timpul urcării la munte, simbolizează cele nouă zile instabile de la începutul lunii martie. Iluzia instalării premature a primăverii și revenirea bruscă a frigului exprimă ideea că ordinea naturală nu poate fi grăbită. Împietrirea finală a Babei marchează sfârșitul vechiului ciclu și instaurarea definitivă a noului anotimp. Astfel, mitul funcționează ca explicație etiologică pentru instabilitatea vremii, dar și ca metaforă a transformării prin suferință.
Primele nouă zile ale lunii martie sunt considerate „zilele babelor”, fiecare persoană alegându-și o zi – „baba mea” – pentru a anticipa cursul anului. Seninătatea sau instabilitatea vremii devine indiciu simbolic al destinului individual. Această practică relevă o mentalitate în care natura și existența umană sunt profund interconectate.
În plan ritualic, perioada era marcată de aprinderea focurilor purificatoare, afumarea anexelor gospodărești și prepararea unor alimente cu funcție apotropaică. Focul, fumul și hrana rituală participau la un proces de purificare și protecție, garantând fertilitatea câmpurilor și bunăstarea comunității. Se conturează astfel un adevărat ritual de trecere, în care comunitatea traversează simbolic pragul dintre două cicluri temporale.
În strânsă legătură cu mitul Dochiei se află obiceiul Mărțișorului, interpretat drept „funia anului” – reprezentare simbolică a celor 365 sau 366 de zile. Șnurul bicolor, alb și roșu, exprimă complementaritatea principiilor opuse: iarnă și vară, moarte și viață, întuneric și lumină. Roșul, asociat focului, sângelui și soarelui, simbolizează vitalitatea și energia; albul evocă puritatea, lumina și echilibrul. În unele variante arhaice, apare și negrul, semn al nopții și al morții vegetale.
Descoperirile arheologice atestă existența unor obiecte similare mărțișorului încă din epoca dacică, ceea ce confirmă vechimea și continuitatea tradiției. Inițial, mărțișorul consta din monede sau pietricele legate cu fire de lână, având rol de talisman protector. Se credea că purtătorul va fi ferit de boli, de deochi și de excesele solare. Ulterior, tradiția s-a adaptat mediului urban, iar simbolul monetar a fost înlocuit cu figurine decorative, fără a altera însă semnificația șnurului.
Dincolo de variațiile regionale și de transformările istorice, mitul Babei Dochia și simbolismul Mărțișorului constituie expresii ale unei memorii culturale profunde. Ele articulează natura, istoria și sacralitatea într-o viziune coerentă asupra existenței. Dochia devine arhetip al transformării și al continuității identitare, iar Mărțișorul, semn al participării omului la ritmul cosmic al regenerării.
Prin aceste practici și narațiuni, comunitatea tradițională își reafirmă apartenența la un timp ciclic, în care moartea sezonieră a naturii este urmată inevitabil de renaștere. Astfel, începutul lunii martie nu este doar un moment calendaristic, ci o experiență simbolică a reînnoirii, în care trecutul mitic și prezentul comunitar se întâlnesc într-un orizont comun al speranței și al continuității.
Urmareste cele mai noi stiri din Barlad spinos.ro pe Facebook si pe InstagramComenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante știri pe Spinos Media Biblografie:
– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.
– Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.
– Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şifiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011
– Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Literă, Chişinău, 1998
– Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.
– Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
– Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura FundaţieiCulturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.
– Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.
– Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.
– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.
– Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009
– Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.
– Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.
– Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
– Tudor Pamfile –,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti1997.
– Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.
